Login  Register
Email:

Pass:

forgot password?

Email:

login?

'#chrome' (afirmatori) vs 'Alina si Alina' (negatori)

A1 (Dragos Nistor)

CETĂȚEÁN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. Locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice și care are anumite obligații față de acel stat.

DEMNITÁR, demnitari, s. m. Înalt funcționar al statului.

Astazi vom dezbate motiunea: E timpul ca dreptul cetăţenilor la informare să fie mai important decât dreptul demnitarilor la viaţa privată?

In prezent, demnitarii cu functii innalte sunt obligati sa depuna declaratii de avere, acesta fiind singurul instrument prin care se fac publice investitiile lor de amploare.

Demnitarii sunt persoane care lucreaza in slujba statului. Daca prin stat intelegem oameni, atunci, putem afirma ca demnitarii sunt in slujba oamenilor.

Primul argument al echipei afirmatoare se refera la faptul ca, cetatenii au nevoie de cat mai multa informatie cand trebuie sa faca o alegere, argument la care ma voi referi drept: argumentul “alegerii”.

Al II-lea argument al echipei Af se refera la parghiile pe care cetatenii le au asupra “angajatilor” lor. Populatia are nevoie de metode de control al calitatii muncii oamenilor in care investesc. Informarea este cel mai eficient sistem in acest caz.

La fel ca si in sistemul privat, si demnitarii sunt angajati ai statului. “Poporul”, ca orice manager iscusit, alege oamenii pe care ii considera ce fiind cei mai buni angajati. In functie de ce alege un cetatean de rand un anumit candidat pentru o functie? Dupa mai multe criterii: precedentul politic al candidatului, functiile anterioare pe care le-a detinut, rezultatele obtinute in respectivele functii, profilul educational al candidatului, in cazuri locale, antecedente de natura personala, etc. Toate au un singur lucru in comun: publicarea lor implica pierderea unei parti mai mari sau mai mici din viata privata a candidatului. Este ca si cum ai trimite un CV pentru o slujba, insa in loc sa il citeasca managerul unei companii, il citeste toata tara.

In prezent un astfel de CV nu este publicat nici unde. Multi alegatori, mai ales cei din mediul rural, cad prada instrumentelor de campanie manipulatoare. Informarea nu se mai produce obiectiv ci oportun. Cetatenii creaza profilul candidatului in functie de discursuri demagogice si franturile de informatii pe care le primesc de la emisiunile de stiri. Aceasta imagine nu reflecta cu acuratete valoarea sau din contra defectele unui candidat.

Cu cat mai multa informatie este transimisa poporului, cu atat informarea e mai corecta si obiectiva. Informatia trebuie sa cuprinda mai multe categorii, viata privata (sanatate, mariaj, conditie sociala) cat si informatii despre cariera profesionala (locuri de munca si functii antecedente, recomandari sau pareri negative de la fosti angajatori). Toate acestea sunt necesare pentru a determina daca un canditat e apt pentru pzitia ce vrea sa o intreprinda.

Al II-lea argument, argumentul controlului calitatii se refera la faptul ca, informatii trebuiesc date constant oamenilor, nu doar inainte de a intra in functie ci si in timp ce alesul is executa mandatul. Astfel omenii ii pot evalua performantele corect si prin anumite criterii pot decide daca mai doresc sau nu sa il sustina pe viitor. Nu ar trebui sa fie lasat la latitudinea televiziunilor sa dezgroape mizeria din viata politica. Un grad mai mare de transparenta in ceea ce priveste atat viata personala cat si cea profesinonala ar asigura existenta unei evidente clare in legatura cu interesele demnitarilor.

Declaratia de avere nu mai este suficienta. Ea reprezinta un produs final si este foarte usor de manipulat. Trebuie sa existe un canal deschis non stop pe care sa curga informatie de la functionari catre cetateni, astfel incat  opinia publica sa fie instiintata instantaneu in legatura cu: noi schimbari in legi, noi drepturi pe care le au pe care nu le mai au, schimbari in functionarea sistemelor de baza ale statului, fraude politice, succese politice, schimbari pe scena politica internatioanala si multe altele.

In concluzie, deoarece am demonstrat prin argumentul alegerii ca este nevoie de o informare mai buna cand vine vorba de votul functionarilor in functii si am demonstrat ca, cresterea fluxului de informatii demnitar->cetatean este singura metoda de a avea o parghie de control al calitatii asupra activitatii lor, consideram ca, desi ar insemna o mica pierdere a intimitatii oamenilor politici, avem nevoie de mai multa informare.


N1 ()

Buna ziua! Pentru inceput, as vrea sa adaug doua definitii. Viata privata inseamna viata personala. De asemenea, dreptul la viata privata reprezinta dreptul unei persoane fizice de a decide câtă informatie personală să divulge, cui, şi pentru ce anume[1]. Acest lucru este foarte important, deoarece motiunea se refera la dreptul demnitarilor de a controla ce parte din viata lor personala isi expun, si nu are legatura cu viata lor profesionala, la locul de munca, etc.

            Pozitia echipei negatoare este aceea ca demnitarii nu ar trebui obligati sa dezvaluie publicului detalii din viata lor intima, deoarece aceste informatii nu privesc cetatenii in mod direct. Populatia ar trebui, in schimb, sa fie informata cu privire la deciziile/implicatiile profesionale ale demnitarilor.

            Referitor la argumentul alegerii, suntem absolut de acord ca alegatorii trebuie sa fie la curent cu “precedentul politic al candidatului, functiile anterioare pe care le-a detinut, rezultatele obtinute in respectivele functii, profilul educational al candidatului”. Insa toate acestea sunt detalii despre viata profesionala a politicienilor, deci nu intra in sfera motiunii. Pe de alta parte, viata personala, prin care noi intelegem eventuale dependente, divort, relatii extraconjugale, nu reflecta calitatea politicienilor de a reprezenta interesele (fie ele economice, sociale, etc.) alegatorilor. Mai mult chiar, aceste lucruri nu influenteaza parerea populatiei despre un anume partid sau despre autoritatea statului. Cel mai elocvent exemplu este poate cunoscuta aventura dintre Bill Clinton si Monica Lewinsky[2]. Desi a iscat un puternic scandal, care a fost dirijat din umbra de oponentii fostului presedinte al SUA, Clinton si-a pastrat atat scaunul prezidential in acea perioada, cat si popularitatea, ani dupa aceea. In concluzie, informatiile intime despre demnitari nu ar trebui facute publice, caci ele nu schimba opinia cetatenilor, si nici nu afecteaza calitatile profesionale ale demnitarilor.

            In argumentul al 2-lea, afirmatorii sustin o informare continua a cetatenilor. Suntem de accord cu acest lucru, atata timp cat se refera la “noi schimbari in legi, noi drepturi pe care le au pe care nu le mai au, schimbari in functionarea sistemelor de baza ale statului, fraude politice, succese politice, schimbari pe scena politica internatioanala”. Desigur ca este cel mai usor pentru cetateni sa se informeze prin intermediul mass-media (adica al mijloacelor de informare in masa: televiziune, ziare, etc.). Aceasta reprezinta canalul deschis de intre demnitari si cetateni.  Desigur, acest lucru nu exclude faptul ca cei interesati pot cere informatii mai amanuntite la departamentul de relatii cu publicul al primariilor, sau pot achizitiona Monitorul Oficial.

Consideram absolute normal, de asemenea, ca mass-media sa difuzeze informatii din viata intima a demnitarilor, atata timp cat ei si-au oferit consimtamantul pentru aceasta. Un bun exemplu este operatia presedintelui Basescu, despre care acesta a furnizat voit informatii, si deci nu i-a fost incalcat dreptul la viata intima.  [3]

Reiteram faptul ca, in ciuda necesitatii informarii cetatenilor cu privire la activitatea profesionala a politcienilor alesi de ei, micile intruziuni in viata lor intima sunt inutile, dar si posibil daunatoare.

 Argumentul negator care vine in sprijinul acestei afirmatii se refera la faptul ca demnitarii nu trebuie pusi sub mai multa presiune. Odata cu ocuparea functiilor inalte in stat, vine si responsabilitatea. Este inutila intruziunea in vietile lor intime, deoarece ei vor devein defensivi, o parte din energia lor pierzandu-se in incercarea de a isi apara intimitatea. Un exemplu cunoscut este cel al mortii printesei Diana in incercarea de a scapa de paparazzi care o urmareau. [4]

            Avand in vedere toate cele prezentate anterior, speram ca v-am convins ca dreptul cetăţenilor la informare nu este mai important decât dreptul demnitarilor la viaţa privată.

[1] http://www.scribd.com/doc/31571110/Consideratii-privind-protectia-dreptului-la-viata-privata

[2] http://news.scotsman.com/billclinton/The-Bill-ClintonMonica-Lewinsky-affair.4341957.jp

[3] http://www.askmen.ro/Basescu_operat_la_Viena-a1940.html

[4] http://life.hotnews.ro/stiri-showbiz-2754633-printesa-diana-murit-din-neglijenta-paparazzilor-soferului.htm


A2 (Iulia Casap)

Intre viata personala a politicienilor si viata profesionala nu putem trage o linie clara. Cele 2 sfere se intersecteaza si se influenteaza reciproc. Marii demnitari sunt considerati niste modele pentru soietate, pana la urma asta este scopul lor. Sa ne reprezinte. Atat politic cat si formal. Inca din antichitate sef de trib era ales cel mai bun gospodar, nu membrul tribului cu cele mai multe femei sau cei mai multi copii.

Referitor la argumentul alegerii:

Am sa va ofer un contra exemplu cazului cu Bill Clinton: pe domnul Boris Yeltsin. Fostul presedinte rus a aparut in public de nenumarate ori in stare de ebrietate. Ba mai mult, asa cum au dezvaluit sure din interior (fiica acestuia) el a fost si in delegatii in SUA si alte tate unde, din cauza starii jalnice in care se afla datorita consumuli de alcool, nu a putut sa isi faca treaba. Acesta este un caz in care informarea populatiei in legatura cu “viciile” unui demnitar a dat gres. In scurt timp, Rusia si Boris Yeltsin au ajuns batjocura mass mediei internationale, scazand increderea poporului in reprezentantul lor.

Cum spunea si colegul meu vb1, exista o lista de informatii (despre candidati) pe care alegatorii trebuie sa le aiba inainte de a participa la vot. Spre exemplu: profilul educational al candidatului. Este aceasta o informatie cu caracter intim? Putem sustine ca da, pentru ca apoi sa vina echipa negatoare sa susina ca nu si asa mai departe. Insa cel mai important este ca, ii obligam pe politicieni sa ne-o puna la dispozitie. Si conform cu definitia adusa tot de echipa neg le incalcam o parte din viata privata. La fel se intampla cu orice alt informati le-am cere. Fie ca se incadreaza in sfera privata, fie ca se incadreaza in sfera profesionala. Obligandu-i sa ne-o dezvaluie, le incalcam dreptul la viata privata.

Informarea cetatenilor nu trebuie lasata la indemana mass mediei. Monitoarul oficial nu contine chestiuni despre evolutia personala a candidatilor. Ca sa exemplific: filmuletul de campanie cu Traian Basescu lovind un copil. (indiferent daca a fost fals sau nu) Reactia initiala a oamenilor a fost una negativa. Spiritele s-au mai calmat insa, datorita faptului ca presedintele avea un trecut personal curat. Nu auzise nimeni ca Basescu sa-si bata nevasta sau copii, deci oamenii au inghitit filmuletul ca pe o actiune neancorata in precedent. A fost aceasta decizia corecta? Nu stim. De ce? Pentru ca un suntem destul de bine informati. Poate ca Traian Basescu isi bate regulat copii. Poate ca nu. In orice caz, Informarea populatiei despre astfel de evenimente nu poate fi facuta din monitorul oficial, ci doar din publicarea regulata a cazierului candidatului si a altor indicative care sa sustina calitatea acestuia.

In ultimul rand, referitor la presiunea pe care un candidat o simte o data cu dazvaluirea informatiilor din viata privata. Exemplul cu printesa Daiana e irelevant pentru ca maiestatea sa nu era functionar al statului. La fel de bine putem sa o folosom pe Britney Spears ca exemplu in acest caz.

Daca politicienii ar fi obligati sa dezvaluie parti vitale de informatie referitoare la viata lor, ar putea sa o faca in mod organizat, prin rapoarte oficiale verificate. Fara reporteri alergand dupa ei si sapand dupa informatie. Astfel, presiunea din contra, ar scadea pentru ca oamenii nu se vor mai simiti de parca le este ceva ascuns, demnitarii promovand un sentiment de onestitate.

Daca avem pricipii morale si dorim ca functionarii alesi de noi sa le reprezinte, trebuie sa compromitem o mica parte din intimitatea acestora.


N2 ()

 Multumim echipei afirmatoare pentru sprijinul care ni-l ofera, cand ne reamintesc faptul ca, inca din Antichitate, in alegerea unui lider nu se tinea cont de viata lui personala (cate femei/copii are), ci de cea profesionala (bun gospodar, muncitor). Dar sa revenim la zilele noastre. Aceste principii nu s-au schimbat! In continuare se voteaza partidele politice dupa doctrinele pe care le au, si demnitarii dupa cat sunt de capabili si cat de realizabile sunt promisiunile din timpul campaniei electorale.

Afirmatorii prezinta exemplul domnului Boris Yeltsin, insa uita sa specifice detalii precum numeroasele lui realizari pentru Rusia, si, mai important, faptul ca dependenta sa de alcool era in realitate un zvon cauzat de o boala a acestuia[1]. Zvonurile i-au distrus insa credibilitatea la nivel international.

Dorim sa reiteram faptul ca dreptul demnitarilor la o viata intima NU inseamna ca publicul sa nu stie NIMIC despre ei. Din contra, acest drept doreste sa lase la latitudinea demnitarilor CAT ANUME doresc sa dezvaluie din viata lor personala.

Ceea ce deputatii sau sentorii ALEG sa posteze pe CV-ul din cadrul paginii lor NU ar trebui sa le fie impus, la fel cum nu ar trebui sa le fie impus sa isi ofere cazierul sau alte detalii. Daca ei aleg sa faca lucrurile acestea (in cadrul campaniei electorale, spre exemplu), pot castiga stima populatiei, insa nu este normal ca, neoferindu-si cazierul sau certificatul de divort publicului, sa fie blamati. PE DE CEALALTA PARTE, informatiile cu privire la viata profesionala (despre alte functii detinute, rezultatele in cadrul functiilor) ar trebui cunoscute de cetateni, deoarece, cum spun si afirmatorii, cetatenii trebuie sa fie siguri ca interesele lor politice vor fi atinse.

Un exemplu al irelevantei vietii personale al demnitarilor este acesta: Hitler bea alcool numai ocazional si nu fuma, pe cand Roosevelt a avut numeroase aventuri extraconjugale, iar Churchill bea si fuma in fiecare seara. L-a facut stilul sau de viata pe Hitler un conducator mai bun? Desigur ca NU! Informarea cetatenilor cu privire la aceste detalii un ar fi adus niciun beneficiu.

Referitor la informarea populatiei despre comportamentul IN INTIMITATE al demnitarilor, acest lucru este nu doar inutil, ci si practic imposibil. Daca X isi bate sau nu copiii, poate fi aflat in 2 moduri: prin camere de supraveghere ilegale, sau printr-o marturisire a celor in cauza. Prima este in realitate hartuire, iar a 2-a nu repreinta o incalcare a dreptului lor la intimitate. Iar referitor la cazul cu presedintele Traian Basescu, motivul real pentru care zvonurile au luat sfarsit este acela al deciziei ca filmuletul era fals[2], in niciun caz prezumtiile echipei afirmatoare.

Echipa afirmatoare are falsa impresie ca informatiile pot ajunge intr-un mod eficient la masa alegatorilor si altfel decat prin intermediul mass-mediei. Un cazier facut public dar nepublicat in ziare, etc. ar duce la o informare mai eficienta a publicului? Sigur ca nu. Echipa adversa respinge implicarea mass-mediei in informarea cetatenilor, dar nu reuseste sa propuna o alta metoda. In concluzie,chiar daca, prin absurd, presupunem ca acest lucru ar fi necesar(si NU este), nu se ofera parghiile ca cetatenii sa primeasca mai multe informatii.

In continuare, afirmatorii aleg sa nege exemplul printesei Diana, dar uita sa priveasca ideea: paparazii in cautare de picanterii fac adesea mai mult rau decat bine. Nu de asta avem nevoie. Si nici de demnitari care sa se teama in permanenta de ce s-ar putea afla despre viata lor personala, si nu ar conveni alegatorilor, desi este perfect legal.

In acest meci, afirmatorii sustin dreptul cetatenilor de a primi mai multa informatie printr-o metoda nedefinita (dar NU televiziune sau presa, deoarece acestea nu sunt decat pentru inducerea publicului in eroare[!] ), si fara a arata avantajele reale ale acestei informari atat asupra alegatorilor cat si asupra clasei politice.

In concluzie, spre a evita impactul negativ pe care il are aceasta masura asupra fiecarui candidat la un scaun in conducerea locala sau in Parlament (stress permanent), consider ca actuala stare de fapt in aceasta privinta este cea ideala. Publicul isi primeste informatia binemeritata in cadrul campaniilor electorale, dar si pe parcurs (parlamentarii au un CV pe pagina personala, se pot accesa luarile de cuvant din plen, oamenii politici sunt invitati adesea la emisiuni pe diverse posture, etc.), iar demnitarul isi poate face treaba fara a fi urmarit sau obligat sa dezvaluie detalii care oricum nu reflecta cunostintele lui in domeniul administrativ.

[1] http://www.bookrags.com/wiki/Boris_Yeltsin#cite_note-30

[2] http://politica-interna.ubix.ro/detalii/video-ul-in-care-basescu-loveste-un-copil-e-fals



Decizia:

George Maxim

Partea 1 – Comentarii generale si individuale

Felicitari ambelor echipe pentru o prestatie excelenta si pentru o runda care ar trebui folosita drept referinta a ceea ce presupune o runda de debate online reusita!

Pentru ca suspectez ambele echipe de experienta indelungata, feedback-ul meu va fi mai scurt dar indreptat catre notiuni mai avansate.

Cazul afirmator este clar, concis si usor de urmarit. Dar, in aceiasi masura evita sa puna “degetul pe rana” si anume sfera vietii personale care poate fi folosita de demnitari pentru a nu oferi informatii de interes general (exemplu: fostul presedinte francez Mitterand care avea o amanta care il insotea in calatoriile sale, evident pe bani publici). Altfel, cele 2 argumente sunt corect construite dar nu destul de agresive.

Contraargumentarea din partea negatorilor incepe prin expunerea minusului major din cazul afirmator (ce este viata privata) si ce implicatii are. Astfel, negatorii au ocazia sa schiteze “granita” pana unde politicianul decide sa divulge informatii cu caracter personal. Si dupa respingerea argumentelor afirmatoare se pluseaza cu argumentul presiunii.

Discursul concluziv afirmator desi aduce puncte foarte bune in discutie sufera la capitolul exemplificari. In primul rand pentru ca CV-ul professional nu este o informatie personala ci publica fiind ceruta prin lege in cazul ocuparii unor anumite functii nu numai politice (exemplu: rector). Acelasi lucru se aplica si pentru cazierul juridic el fiind necesar si pentru o simpla procedura de obtinere a unui permis de conducere, daramite pentru a candida la o functie publica (unde daca nu ma insel oricum persoanele cu cazier nu au dreptul de a candida). Un bun exemplu pentru afirmatori ar fi fost cel dat de Legea Lustratiei care presupune interdicitia de a ocupa functii publice pentru cei cu legaturi cu fostul regim communist (desi afilierea la un partid / ideologie e o optiune strict personala). Un alt exemplu mai propice ar fi fost cel al trecutului medical (atins tangential prin exemplele Basescu in Austria si Eltin) si ar fi putut constitui aria principala de conflict a dezbaterii usor de aparat de catre afirmatori. Respingerea argumentului presiunii are scapari deoarece presupune ca demnitarii sunt de buna credinta si vor da intotdeauna informatii corecte si complete.

Discursul concluziv negator comite o eroare de argumentare pentru ca candidatii sunt obligati prin lege sa isi divulge CV-ul profesional si cazierul juridic. Ce nu se publica sunt aspecte ce tin de viata personala  (fumator, trecut medical, etc.). O alta corectura se refera la exemplul lui Roosevelt care a avut o singura aventura extraconjugala, dar problema sa majora din punct de vedere al “imaginii publice” era cea a paraliziei care l-a marcat in timpul carierei sale politice si care a fost ascunsa publicului. Exista si problema discutiei despre rolul si calitatea mass-mediei care este tardiva si in care se produce confuzia intre jurnalismul tabloidal si cel de investigatie (Bob Woodward si Carl Bernstein care au adus in atentia publicului scandalul Watergate care s-a concretizat prin singura demisie a unui presedinte SUA – Nixon, nu pot fi considerati paparazzi). In final insa, se ajunge la concluzia importanta ca status qvo-ul este indeajuns de avantajos incat sa nu necesite modificarile cerute de afirmatori.

Partea 2 – Verdict si punctaje

Asa cum am spus si la inceput, runda a fost foarte reusita si echilibrata ceea ce face ca arbitrajul sa fie unul dificil. Prima eroare majora este a afirmatorilor care nu traseaza clar granita intre viata personala si cea publica. A doua eroare vine la primul negator care ar fi putut explica ca informatiile cerute sunt necesare dar mai ales sunt deja disponibile (o simpla cautare pe “Goagal” cu cuvintele CV si numele demnitarului ar trebui sa fie suficiente) si atunci runda ar fi fost efectiv incheiata. Discursul conclusiv afirmator ajunge in punctul in care enunta ca: “Informarea cetatenilor nu trebuie lasata la indemana mass mediei”, ceea ce ar presupune ca se va face doar prin Monitorul Oficial si ce urmeaza e o societate fara mass media (ceea ce contrazice idea de societate democratica, idea de jurnalism ca a 4a putere in stat etc). Astfel se ajunge ca ultimul vorbitor sa apere necesitatea mass-mediei in societate dar pana unde doreste demnitarul sa divulge informatii. Ca obervatii generale, voi acorda punctaje mai mari decat cele oferite in mod normal pentru a saluta eforturile de documentare (cu micile scapari aferente), constructia si respingerea corecta si consecventa a argumentelor si claritatea exprimarii tuturor.

Deoarece schimbarile aduse de afirmatori nu sunt suficient de puternice si nu au rezistat testului necesitatii iminente a schimbarii status qvo-ului, verdictul (foarte strans) merge catre ECHIPA NEGATOARE, impreuna cu felictari ambelor echipe pentru o prestatie remarcabila!  

 

Vorbitor

Continut

Strategie

Stil

Total

A1

13

7

5

25

N1

13

9

5

27

A2

13

8

5

26

N2

12

9

5

26

 

 

A1 -> 25 puncte
N1 -> 27 puncte
A2 -> 26 puncte
N2 -> 26 puncte
Castiga echipa:

Alina si Alina (negatori)


Vrem parerea ta! Pentru asta, trebuie sa te loghezi.

Un proiect
Ardor
Finanțatori
Open Society Foundation
MemoPlus
Parteneri
Policy Center
British Council
Europuls
Ce-Re
Prime Romania
Centrul pentru jurnalism independent
Aisec
Cogitus
Foreign Policy
Elsa
Voluntari pentru idei si proiecte
Trust
Leap
Asociatia young initiative
Asjc
Osut
Susținători Parteneri instituționali
Parteneri media
HotNews
Romania Pozitiva
Think Outside The Box
Carevasazica
Studentie.ro
startub.unibuc.ro
Iasi fun
Ziarul de Iasi
KissFm
Acest proiect este finantat cu sustinere din partea Comisiei Europene. Aceast publicatie [comunicare] reflecta doar vederile autorului, iar Comisia nu poate fi facuta responsabila pentru utilizarea informatiei pe care o contine.