Login  Register
Email:

Pass:

forgot password?

Email:

login?

'numele nu conteaza 3 :)' (afirmatori) vs 'Pilot_DUB' (negatori)

A1 (Dragos-Andrei Irimia)

Salutare !

    Vom începe dezbaterea prin definirea termenilor cheie ai moţiunii. Prin dreptul cetăţenilor la informare înţelegem disponibilitatea accesării informaţiilor de către locuitorii unui stat. Un demnitar este o persoană numită sau aleasă într-o funcţie publică. Dreptul la viaţă privată este dreptul unei persoane fizice de a decide câtă informaţie personală să divulge, cui şi pentru ce anume.Mai important poate fi definit prin expresia “care are prioritate”. În spiritul acestei dezbateri înţelegem prin informaţii acele date relevante pentru capacitatea unei persoane de a ocupa o demnitate publică.

    În România cadrul legal este legea nr. 115/1996 privind declararea si controlul averii demnitarilor, magistratilor, functionarilor publici si a unor persoane cu functii de conducere. Aceasta prevede declararea bunurilor proprii, bunurilor soţului/soţiei şi ale copiilor aflaţi în întreţinere.[1]

    Primul argument afirmator este “responsabilitatea”. Un demnitar este responsabil în faţa cetăţenilor pentru acţiunile întreprinse în timpul exercitării mandatului. Această responsabilitate se poate exercita doar dacă există o transparenţă deplină. Adică accesul cetăţenilor la informaţii private referitoare la capacitatea de exercitare a funcţiei să fie liber. Nu trebuie să uităm că salariile demnitarilor sunt plătite din banii contribuabililor. Iar deciziile demnitarilor afectează toate aspectele vieţii cetăţenilor. Aşadar aceştia trebuia să aibă la dispoziţie toate datele necesare spre a lua o decizie informată. Pe de altă parte persoanele fizice care îşi depun candidatura la o funcţie publică sunt de acord cu dezvăluirea acestor date personale prin însăşi acceptarea demintăţii respective. Alegerile sunt, în esenţă, despre caracterul şi capacităţile unei persoane de a ocupa o anumită poziţie. Aşadar publicarea datelor relevante în acest sens este justificată.  

    Al doilea argument este “întărirea democraţiei”. Neîncrederea în partidele politice şi Parlament a ajuns la cota de 80%[2], având drept principală cauză percepţia crescută de corupţie. La nivelul UE România îşi dispută ultimul loc la nivelul indicelui de percepţie a corupţiei cu Bulgaria şi Grecia.[3] Acest elemente conduc la trendul actual de scădere a participării la vot. Eficienţa unei guvernări se măsoară şi prin gradul de susţinere populară manifestat în primul rând la vot şi se poate produce creşterea influenţei partidelor extremiste, respectiv a liderilor extremişti într-o asemenea stare de lucruri. Astfel transparenţa demnitarilor creşte prezenţa la vot, aşadar implicarea civică şi legitimitatea aleşilor. Un cetăţean care are la dispoziţie toate datele necesare spre a lua o decizie este probabil să voteze. Ceea ce duce direct la creşterea încrederii în instituţiile statului.

    Al treilea nostru argument este “lacunele legislative”. Legea 115 permite ascunderea averilor dobândite în mod ilicit prin depunerea acestora pe numele copiilor neaflaţi în întreţinere sau ale altor rude de gradul I (fraţi, surori, părinţi). Deasemenea nu este necesară detalierea participaţiilor în cadrul firmelor, iar achiziţionarea bunurilor personale se face prin intermediul acestor firme. Avem deci cazuri în care declaraţia de avere poate conţine un autoturism ARO, pe când demnitarul foloseşte un Range Rover full options. Aşadar dreptul la informare al cetăţenilor este viciat prin omisiune. Considerăm că declaraţiile de avere ar trebui să conţină detalii despre bunurile rudelor de gradul I, precum şi o detaliere a activelor deţinute “pe firmă”. Datele despre rudele de gradul I ar trebui să nu fie publice, ci doar disponibile autorităţilor de control, pentru observarea eventualelor nereguli. Astfel avem publice informaţiile referitoare la demnitar şi posibilitate de verificare a familiei apropiate, dar fără dezvăluire publică.

    Aşadar în primele două argumente am arătat de ce dreptul la informare este mai important decât dreptul la viaţă privată al demnitarilor. Iar în al treilea argument am prezentat soluţia prin care se poate impune eficient acest drept la informare.




N1 (Flavia Stefura)

Trebuie sa incepem prin a completa definitia data de afirmatori dreptului la informare al cetatenilor: dreptul la informatie este dreptul persoanei de a avea acces la orice informatie de interes public1. 

Completarea nu este intamplatoare, fiindca un drept la informare absolut al cetatenilor, asa cum a fost definit de afirmatori, un drept nelegat de un interes public, nu poate coexista cu ideea de viata privata. Un astfel de drept ar transforma statul intr-o lume orwelliana, in care oricare cetatean ar fi un potential Big Brother.

Precizam de asemenea ca afirmatorii au definit dreptul la viata privata intr-un mod trunchiat si partinitor pentru propriul punct de vedere. Propunem, deci, o definitie completa, data de Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei in 1970: „dreptul la viata privata este dreptul unei persoane de a-si trai viata cu un minimum de interferente. Aceasta priveste viata privata si de familie, integritatea fizica si psihica, onoarea si reputatia, evitarea faptului de a fi pus intr-o lumina falsa, nedivulgarea unor fapte stanjenitoare irelevante, nepublicarea neautorizata de fotografii, protectie impotriva divulgarii de informatii date de catre individ in mod confidential2.

Obligatia de a pune la dispozitie informatii legate de avere sunt, deci, numai o mica parte din viata privata a demnitarilor. In analiza noastra a importantei celor doua drepturi, vom raspunde, insa, cu prioritate argumentelor afirmatorilor.

Prin adoptarea Legii 115/1996, Statul roman a inteles sa puna in practica protectia oferita prin art. 31 din Constitutie, obligand persoanele cu exercitiul puterii publice sa-si declare averile. Este o informatie privata ce poate fi usor incadrata in sfera interesului public, intrucat este normal ca cetatenii (atentie! Cetateni, nu alegatori, intrucat unii demnitari, cum sunt magistratii, nu sunt alesi3) sa fie informati cu privire la fluxurile de bunuri din patrimoniile demnitarilor, astfel putand avea o mare putere de apreciere pentru a face o alegere responsabila. Astfel, legea romana ofera chiar mai mult decat declararea propriilor bunuri ale demnitarilor, ci obliga pe acestia sa faca publice si bunurile copiilor pe care ii cresc. Este o ingerinta clara ingerinta in viata privata a copiilor, dar interesul public o justifica, deoarece copiii aflati in intretinerea parintilor nu au mijloace proprii de intretinere, primind tot confortul material de la parinti.

Dar statul nu are justificare a cauta mai departe. Daca argumentul afirmatorilor e ca bunuri de provenienta ilicita ale demnitarilor pot fi ascunse in patrimoniile altor rude de gradul I(singurii ramasi fiind parintii), noi mergem mai departe si spunem: de ce nu s-ar putea ascunde si la rude de gradul III sau IV (bunici, unchi, veri)? Ar trebui oare ca toata familia demnitarului sa-si declare averea? Nu exista justificare pentru o ingerinta atat de adanca in viata atator persoane, fiindca nu ele exercita demnitatea publica.

In plus, ca sa nu vorbim decat de Legea 115/1996, aceasta ofera numeroase alte parghii: obligativitatea pentru demnitar de a publica orice instrainare de bunuri facuta in timpul mandatului, reinnoirea periodica a declaratiei, precum si redactarea unei declaratii de bilant la sfarsitul mandatului. De asemenea, trebuie notat ca Legea 115/1996 nu este singurul mijloc de a asigura depistarea averilor ilicite. Pentru asa zisele bunuri « pe firma », ele sunt foarte usor de aflat de catre fisc si registrele comertului. De asemenea, calitatea de asociat la orice firma a unui demnitar este publica, intrucat se regaseste in statutele firmelor din registrele de comert. Invocarea intaririi transparentei in modul indicat de afirmatori nu ar contribui cu nimic la „intarirea democratiei”, fiindca, dupa cum am aratat, n-ar fi un mijloc eficient.

Afirmatorii contrazic insusi dreptul de informare al cetatenilor, pe care il promoveaza, prin sugestia ca averile rudelor de gradul I ar trebui controlate,dar nu ar putea fi facute publice. Ajunsa in acest punct, toata strategia afirmatoare se prabuseste. Mijloacele ce s-au dorit a trezi dorinta de prezenta la vot a cetateanului s-au dovedit a avea cum sa-si atinga scopul. Nestiind nimic in plus fata de ce stiu azi, ne indoim serios ca cetatenii s-ar prezenta in numar crescut la urne.

Insa dezbaterea noastra este despre viata privata a demnitarilor, in raport cu dreptul publicului la informare. Consideram ca problema nu poate fi restransa la averile demnitarilor, mai ales in conditiile in care dezbaterea peste tot in lume se duce pe temeiul comportamentului demnitarilor cand sunt in afara vietii publice: ce fac acasa, cu cine se intalnesc, daca au sau nu au demnitarii obligatia de a fi un model in societate, ce fel de model sa fie etc.

 

1. Constitutia Romaniei - art. 31

2. http://assembly.coe.int/main.asp?Link=/documents/adoptedtext/ta70/eres428.htm

3. art. 3 din Legea 154/1998


A2 (Daniel Banu)

Salutari !

Adaugirea negatoare asupra definitiei pentru „drept la informatie” este inutila. A1 a mentionat ca prin informatii intelegem „acele date relevante pentru capacitatea unei persoane de a ocupa o demnitate publică”. Definitia pentru „dreptul la viata privata” propusa de negatori este deasemenea in spiritul afirmator. Prin urmare nu vom duce aceasta dezbatere pe definitii ci le vom accepta pe cele mentionate de primul negator.

Voi incepe prin evidentierea unei gauri frapante in strategia negatoare. Desi sustin ca echipa afirmatoare a restrans in mod nejustificat dezbaterea, negatorii nu vin cu un caz propriu. Ei nu prezinta linii de argumentare care sa evidentieze presupusele elemente excluse „nejustificat” din dezbatere. Asadar prin alegerea lor de a se multumi DOAR cu atacarea cazului afirmator si datorita faptului ca DOAR au enumerat posibile alte aspecte (fara a le transforma in argumente), negatorii recunosc ca noi am identificat problema semnificativa si relevanta pentru aceasta dezbatere.

Acum voi trece la reconstructia cazului afirmator. Primul argument afirmator explica relatia dintre cetatean si reprezentatul acestuia (numit sau ales). Cetateanul trebuie sa poate verifica modul in care reprezentantul sau isi desfasoara activitatea, iar acest reprezentant, prin acceptarea respectivei pozitii, isi da acordul pentru restrangerea dreptului la viata privata. Acest mecanism de control aduce eficienta in desfasurare a activitatii prin posibilitatea tragerii la raspundere a reprezentantului, dar doar in cazul unei transparente reale si semnificative. Prioritatea este averea dobandita in timpul mandatului sau influenta folosita in mod nelegitim. Presedintele Traian Basescu a cunoscut o scadere in popularitate odata cu refuzul de a prezenta documente justificative privitoare la bunurile fiicei sale Ioana. Negatorii nu au contestat faptul ca intr-un sistem democratic un demnitar renunta voluntar la parti din dreptul la viata privata, recunoscand implicit ca dreptul la informare al cetatenilor este mai important decat dreptul sau la viata privata.

Al doilea argument afirmator a fost „intarirea democratiei”, realizata prin cresterea transparentei informatiilor. Negatorii ataca acest argument sustinand ca planul afirmator nu aduce o crestere a transparentei. Se impun doua observatii: 1. Negatorii sunt de acord cu relatia directa dintre transparenta si prezenta la vot. Ei ataca doar planul afirmator de a creste aceasta transparenta, recte argumentul 3 „lacunele legislative”. 2. Dupa acest atac negatorii spun, citez: „Mijloacele ce s-au dorit a trezi dorinta de prezenta la vot a cetateanului s-au dovedit a avea cum sa-si atinga scopul”. Asadar planul nu este eficient, dar el este eficient ? In acest punct contradictia in ideile negatoare lasa intact, ba mai mult, chiar cimenteaza si sustine argumentul „intarirea democratiei”.

Argumentul afirmator „lacunele legislative” este atacat pe 3 directii. In primul rand negatorii considera ca nefiind necesara declararea averilor tuturor rudelor de gradul I, deoarece, citez: „nu ele exercita demnitatea publica”. Aceasta explicatie sumara si nesustinuta cu exemple exclude numeroase aspecte. Averea dobandita ilicit poate fi depusa pe numele acestor rude de gradul I sau rudele pot dobandi ilicit avere, folosindu-se de influenta demnitarilor din familie. Trebuie sa tinem cont ca Romania este o tara in care familia si legaturile din interiorul acesteia au mare greutate. In al doilea rand negatorii sustin ca modificarile afirmatoare aduse legii 115/1996 nu ar fi eficiente deoarece exista si alte mijloace de depistarea a averilor ilicite. Dar eficienta vine din faptul ca ar exista o singura lege, o singura sursa de informatie pentru toate averile demnitarilor, in loc sa obligam cetateanul sa apeleze la 3 sau mai multe organisme ale statului. In al treilea rand N1 sustine ca dreptul la informare este contrazis prin sugestia de a pastra private averile rudelor de gradul I. Dar aceste averi sunt controlate: daca totul este in regula atunci se spune acest lucru. Daca nu se transmite mai departe catre institutiile abilitate. Nepublicarea acestor date a fost facuta doar din dorinta de proteja viata privata a rudelor de gradul I ale demnitarului, limitand astfel interventia, conform dorintelor negatoare.

Consider ca echipa negatoare, prin strategia aleasa de a nu prezenta un caz propriu si de a se concentra doar pe argumentul 3 afirmator, face o dezbatere in dezbatere.    Ei dezbat pe motiunea „dreptul la informare al cetatenilor romani asupra averilor demnitarilor nu este eficient implementat.” Practic negatorii sunt de acord cu motiunea si cu argumentele afirmatoare in ceea ce priveste cazul general (!)


N2 (Andrei Paun)

Salut,

In primul rand, ne cerem scuze pentru eroarea de redactare din fraza „Mijloacele ce s-au dorit a trezi dorinta de prezenta la vot a cetateanului s-au dovedit a [nu] avea cum sa-si atinga scopul”. Este insa evident o greseala de redactare, pentru ca din interpretarea sistematica a paragrafului reiese clar ca ideea negatoare a fost de respingere a argumentului ca ar exista o prezenta mai mare la vot daca s-ar declara averile mai multor rude ale demnitarului, in conditiile in care informatiile din declaratii nu ar deveni si publice.

Notam ca „spunerea” faptului ca totul este „in regula” este ineficienta, pentru ca din „in regula” cetateanul nu poate intelege ca ruda respectiva este bogata ori saraca, ori cum si-a dobandit averea, neavand o baza mai buna pentru vot.

Cu privire la presupusa „gaura” in argumentarea negatoare, aceasta nu exista: afirmatorii au ales sa-si demonstreze teza printr-o dezbatere de strategie, propunand un model prin care dreptul la informare al cetatenilor ar putea fi mai extins. Or, conform regulilor de debate, in acest caz negatorii pot castiga motiunea demontand strategia afirmatoare. Strategia afirmatoare e cea care trebuie sa convinga, sa arate ca se impune a fo aplicata. Nu este necesar ca negatorii sa vina cu un caz propriu, ci numai sa arate lipsa de temei/plauzibilitate/beneficii a planului propus de afirmatori – lucru pe care l-am realizat. Nu este o carenta in logica discursul negator. In plus, fair-play-ul ne-a obligat sa ne incadram intr-o limita de spatiu asemanatoare cu cea folosita de afirmatori, iar construirea unui caz propriu ar fi depasit cu mult aceasta limita.

Afirmatorii s-au prevalat de doua argumente, anume: 1. demnitarul este responsabil fiindca deciziile sale afecteaza vietile cetatenilor si 2. Guvernul nesustinut de o prezenta masiva la vot este ineficient [una din cauze fiind perceptia de coruptie, care are ca efect descurajarea prezentarii la vot].

Asa-zisul argument al lacunelor legislative, precum si necesitatea „transparentei demnitarilor” nu este altceva decat strategia propusa pentru a sustine cel de-al doilea argument, adica in ce fel s-ar putea creste prezenta la vot. Echipa afirmatoare propune schimbarea legislatiei, in sensul maririi cercului de persoane care-si declara public averea – care este, pentru orice persoana, o informatie privata.

Remarcam, mai ales, ca afirmatorii nici nu au vorbit de viata privata a demnitarilor, ci de cea a rudelor lor, facand confuzie intre cei ce exercita functia publica si niste persoane private. Dupa cum a remarcat N1, legea romana ofera o importanta garantie dreptului la informare, obligand la declararea chiar si a averii copiilor din intretinerea demnitarilor – copii care sunt persoane private. Dar aceasta se justifica tocmai prin faptul ca copiii au sursa principala de venit de la parintii care ii intretin.

Insa legatura de rudenie cu un demnitar nu este suficienta pentru a justifica o ingerinta in viata sa privata, aducand la cunostinta publicului larg informatii despre averea sa. Cand am dat exemplul ascunderii averilor ilicite la alte rude de gradul I, nu am facut rationamentul gresit al pantei alunecoase, deoarece, asa cum conchid si afirmatorii, un asemenea scenariu poate fi imaginat intr-o tara cu legaturi de rudenie solide. Reiese ca solutia maririi cercului persoanelor anchetate este ineficienta.

Controlul averilor celorlalte rude ale demnitarilor se face, cand exista o banuiala si fara publicitate inutila, de catre organe specializate ale Statului(ANAF, Parchete) din oficiu sau in urma unei plangeri. Parghii sunt. Iar aceste parghii nu afecteaza viata privata a acestor persoane. Ratiunea de investigare in acest caz este pastrarea ordinii publice, cercetarea si eventual tragerea la raspundere a celor vinovati de savarsirea de infractiuni. Acesta este un argument cu adevarat puternic, pentru ingerinta in viata privata a oricarui cetatean. Dar prezenta scazuta la vot nu este un argument pentru incalcarea abuziva unui drept atat de important (recunoscut de Conventia Europeana a Drepturilor Omului, ale carei dispozitii in materie au aceeasi valoare cu cele constitutionale), oricat de proasta ar fi perceptia asupra coruptiei. Sa nu uitam ca „perceptia” nu este o notiune solida – ea poate fi creata foarte usor artificial, prin articole de presa, spre exemplu, care decid sa faca publicitate numai anumitor cazuri, in functie de diverse interese.

Am spus ca legea ofera numeroase alte parghii eficiente, care evita ingerinta in viata publica, si le-am exemplificat acolo unde a fost cazul. Astfel, am demonstrat inutilitatea strategiei propuse de afirmatori, care nu doar ca nu aduce beneficiile promise, ci mai si incalca un drept fundamental al omului.

In al doilea rand, invederam ca discursul afirmator nu a pus niciodata in balanta cele doua drepturi, nu a demonstrat prin niciun argument prevalenta unuia dintre ele. S-a multumit sa demonstreze ca dreptul la informare al cetatenilor este important, mizand numai pe faptul ca deciziile demnitarilor afecteaza viata de zi cu zi a cetatenilor. Nu putem nega importanta dreptului la informare al cetatenilor cu privire la activitatile desfasurate de demnitari in exerictarea mandatului, fiind un fapt notoriu, esential intr-un stat democratic european modern. Nu exista nimic de dezbatut in privinta faptului ca dreptul la informare este un drept important.

Dar tema dezbaterii era demonstrarea importantei mai mari a informarii cetatenilor, adica exact ce anume justifica ingerinta Statului in viata privata a individului demnitar. De aceea am insistat pe definirea completa a celor doua drepturi, de aceea am lansat invitatia la dialog la sfarsitul primului discurs negator. Daca nu se intelege exact care este semnificatia celor doua drepturi, nu poate exista o comparatie intre ele, pentru ca problema motiunii este, de fapt, o problema de stabilire a limitelor pana la care interesul cetateanului de a fi informat poate sa patrunda in viata persoanei publice. Degeaba „accepta” afirmatorii doar propria lor definitie. Este o definitie aplicata la un caz particular; or, o definitie trebuie sa arate caracteristicile generale, iar abia exemplele sa arate diferenta specifica fata de gen.

In niciun caz din discursul negator nu se poate trage concluzia ca am acceptat ca dreptul la informare al cetatenilor este mai important decat cel la viata privata al demnitarilor (si cu atat mai putin decat cel al rudelor acestora neaflate in intretinerea lor). Dimpotriva, am demonstrat ca ingradirile dreptului la viata privata au intotdeauna o justificare foarte puternica, altfel sunt abuzive. Grija statelor de a intra cat mai putin in viata privata a persoanelor, fie publice, fie private, arata tocmai ca dreptul la viata privata este mai important decat cel al cetatenilor la informare – acesta din urma fiind doar, ca sa ne exprimam metaforic, „un rau necesar” pentru existenta unei democratii. 



Decizia:

George Maxim

Partea 1 – Comentarii generale si individuale

Runda este una reusita deoarece ambele echipe dau dovada de cunostinte avansate de constructive si respingere a argumentelor. Ce poate fi imputat insa ambelor parti este lipsa muncii de documentare pentru a-si usura eforturile argumentative si a le sustine prin exemple concludente.

Pentru ca suspectez ambele echipe de experienta indelungata, feedback-ul meu va fi mai scurt dar indreptat catre notiuni mai avansate.

Cazul afirmator este clar, concis si usor de urmarit. Primul argument din pacate este inutil deoarece acest process de publicare a datelor cu caracter personal are loc deja, cu acceptul partilor implicate deci nu exista niciun conflict in status qvo care merita discutat. Al doilea argument tine mai degraba de o motiunea “trebuiesc luate masuri mai bune pentru sporirea incredereii cetatenilor in institutiile statului” si mai putin de viata privata a demnitarului si informatiile de interes public. In final, se propune masura introducerii obligativitatii dezvaluirii de informatii despre rudele demnitarilor doar institutiilor abilitate si nepublicarea lor in mass-media; acest compromis reuseste din nou sa evite tematica motiunii (dreptul cetăţenilor la informare) si ar fi fost mai potrivit in cadrul motiunii “este timpul ca sa existe un control mai strict asupra averilor demnitarilor”.  

Contraargumentarea este o sarcina usoara pentru negatori, care vin cu o completare la definitiile afirmatorilor si apoi apara cu succes suficienta status qvo-ului (atacata superficial de afirmatori prin arg.3) si ineficienta strategiei propuse .

Discursul concluziv afirmator incepe prin acceptarea completarii aduse la definitiile initiale. Aceasta decizie merita salutata deoarece evita transformarea dezbaterii intr-o una pe definitii. Re-constructia primului argument este inoportuna deoarece el este acceptat de negatori nu in sensul prioritizarii dreptului la viata privata ci in sensul suficientei status qvo-ului. Concluzia propusa prin apararea argumentelor “democratiei” si “lacunelor” este ca scopul ultim al afirmatorilor este intarirea democratiei prin corectarea acelor lacune legislative si concomitent prin nepublicarea informatiilor. Din nou, aceasta abordare este considerabil distanta de dreptul la informatie al cetatenilor si dreptul la viata private iar legaturile de topicalitate nu sunt clare.

Concluziile negatorilor se concentreaza pe faptul ca afirmatorii au ales o interpretare strategica (masura, agenti, limite, scop ultim) si nu valorica (valori, criteriu, balanta). In continuare, se face o ultima respingere a argumentelor afirmatoare si  se arata clar ca atata vreme cat afirmatorii considera status qvo-ul suficient din punct de vedere al dreptului cetatenilor la informatie (chiar abuziv prin publicarea informatiilor) iar masura propusa nu se justifica atunci runda este incheiata. Erorile de exprimare (“[nu], ca copii”) ar trebui evitate atat din punct de vedere gramatical cat si ca fair-play in cadrul rundei. Argumentarea finala vizand non-topicalitatea afirmatorilor este valida.

Partea 2 – Verdict si punctaje

Runda merita apreciata pentru claritate si coeziunea constructiei si respingerii argumentelor! Dar ce a lipsit au fost dovezile concludente de situatii in care drepturile invocate intra in conflict (un exemplu: fostul presedinte francez Mitterand care a intretinut o amanta din bani publici).

Afirmatorii au suferit major de-a lungul rundei din cauza indeciziei de a merge pe o abordare strategica sau valorica. Mai mult, aceasta abordare de compromis intre drepturile puse in balanta prin masura care sa impace “si capra si varza” a avut mai degraba un efect de recul, in ciuda argumentelor coerente si structurii exemplare a discursurilor.  Astfel, profitand de aceste erori strategice negatorii au avut pe langa o sarcina usoara si experienta necesara in a respinge cu succes eforturile oponentilor atat argumentative cat si strategice. Ergo, VERDICTUL MERGE CATRE ECHIPA NEGATOARE!

Vorbitor

Continut

Strategie

Stil

Total

A1

12

6

5

23

N1

13

9

5

27

A2

12

6

5

23

N2

14

9

4

27

A1 -> 23 puncte
N1 -> 27 puncte
A2 -> 23 puncte
N2 -> 27 puncte
Castiga echipa:

Pilot_DUB (negatori)


Vrem parerea ta! Pentru asta, trebuie sa te loghezi.

Un proiect
Ardor
Finanțatori
Open Society Foundation
MemoPlus
Parteneri
Policy Center
British Council
Europuls
Ce-Re
Prime Romania
Centrul pentru jurnalism independent
Aisec
Cogitus
Foreign Policy
Elsa
Voluntari pentru idei si proiecte
Trust
Leap
Asociatia young initiative
Asjc
Osut
Susținători Parteneri instituționali
Parteneri media
HotNews
Romania Pozitiva
Think Outside The Box
Carevasazica
Studentie.ro
startub.unibuc.ro
Iasi fun
Ziarul de Iasi
KissFm
Acest proiect este finantat cu sustinere din partea Comisiei Europene. Aceast publicatie [comunicare] reflecta doar vederile autorului, iar Comisia nu poate fi facuta responsabila pentru utilizarea informatiei pe care o contine.