Login  Register
Email:

Pass:

forgot password?

Email:

login?

'Alin si Ande' (afirmatori) vs 'Georgeana si Roxana 2.0' (negatori)

A1 (Andreea Grigoras)

Societatea în care trăim astăzi ne permite exercitarea liberă a anumitor drepturi, deci o anumită ierarhizare a lor ar putea fi dificilă. De aceea noi, partea afirmatoare, suntem de părere că o analiză a importanţei unui drept faţă de altul este necesară atunci când acestea riscă să se afle într-o stare de contradicţie.

Societatea democratică are nevoie de reprezentanţi, ceea ce, inevitabil, duce la un anumit algoritm de selecţie: identificarea nevoii sociale, stabilirea criteriilor de selecţie, aducerea la cunoştinţă a existenţei nevoii şi analizarea candidaturilor, culminând cu efectuarea alegerilor. Odată cu stabilirea criteriilor de selectare, întregul proces îmbracă o formă materială, astfel eliminându-se subiectivitatea care ar putea afecta întregul proces. Negarea posibilităţii efectuării unei astfel de alegeri obiective ar duce la dereglarea întregului sistem electoral.

Nevoia ca cetăţenii să aibă un drept la informare[1] care să prevaleze faţă de cel al demnitarilor la viaţă privată, asigură o mai bună analiză obiectivă a reprezentanţilor poporului şi eliminarea unor caracteristici negative. Acestea se pot manifesta prin informare incorectă, uneori chiar mincinoasă, care pot duce la o alegere subiectivă, fapt ce nu ar avantaja nici una din părţi. Aşa cum Constituţia României asigură dreptul la informaţie, tot aşa şi demnitarii ar trebui să asigure informarea corectă asupra elementelor vieţii private ce ţin de exercitarea unei funcţii publice[2], la fel cum un cetăţean şi-ar completa CV-ul. De aceea, nu susţinem încălcarea absolută a vieţii private, ci o anumită delimitare, ce ar permite o analiză corectă a procesului de alegere a unui demnitar.

Nu neagă nimeni faptul că demnitarii sunt tot cetăţeni, care la rândul lor au drepturi egale cu celelalte subiecte de drept , dar, având în vedere calitatea publică pe care aceştia o au şi în acord cu statul democratic, aceştia sunt susceptibili de a fi îngrădiţi în exercitarea dreptului lor la viaţă privată, pentru că altfel s-ar încălca dreptul cetăţenilor la informaţie. Cu alte cuvinte, prin acordul de a intra în sfera publică, demnitarii acceptă, implicit şi nu explicit, dreptul cetăţenilor de a efectua o anumită incursiune în viaţa lor privată.

Atunci când o persoană acceptă, bevenol, intrarea în sfera publică, aceasta încheie un contract cu restul cetăţenilor cu drept de vot. Prin acest contract, existenţa drepturilor şi obligaţiilor de ambele părţi este îndreptăţită. Prin urmare, eventualul demnitar acceptă un anumit grad de publicitate al vieţii sale private, pentru a respecta dreptul cocontractanţilor la informaţie[3]. Astfel, se dă naştere la obligaţia de a da publicităţii informaţii reale, complete, care să permită şi să accepte contraargumente. Acest lucru se poate manifesta prin declaraţii justificate, pentru o mai bună înţelegere a intenţiilor eventualului demnitar şi pentru o oarecare asigurare a transparenţei suplimentare a informaţiilor de interes public. Corelativ, cetăţeanul are dreptul la o informare corectă, asigurat suplimentar de onestitatea forţată a viitorului demnitar.

Elementul cheie al moţiunii în discuţie este reprezentat de expresia “să fie mai important”, de aceea discuţia se poartă strict în cazurile în care cele două drepturi sunt în conflict. O rezolvare corectă ar putea porni de la analiza situaţiilor extreme în care unul dintre cele două drepturi ar fi ignorat în sens absolut. Noi, partea afirmatoare, considerăm că o societate democratică nu poate exista fără respectarea spiritului dreptului la informare.

Cu titlu de exemplu pozitiv al recunoaşterii corectitudinii acestei ierarhizări, putem face o comparaţie între societăţile tradiţional democratice şi celelalte sisteme de organizare politica şi socială, unde anumite caractere private au fost făcute publice, şi deci excluse din procesul alegerii obiective. În contrast, respingerea propunerii examinării psihiatrice a demnitarilor de către Guvern[4] reprezintă un abuz de putere şi o eliminare a unei formalităţi utile alegătorilor.

În concluzie, considerăm că răspunsul afirmativ la întrebarea în discuţie ar duce la o îmbunătăţire a capacităţii de identificare reală a valorilor, similară celei realizate în alte domenii de interes public.



[1] Constitutia Romaniei, art. 31, alin. (1), publicata in M. Of. Nr. 767 din 31 octombrie 2003

[2] Idem, alin. (2)

[3] Public figures have a right to a public life, disagree column, http://www.intelligencesquared.com/controversies/public-figures-have-a-right-to-a-private-life?result_374_result_page=2

[4] Patru senatori propun examinarea psihiatrica a candidatilor la Presedintie si Parlament, http://www.hotnews.ro/stiri-politic-8276292-cinci-senatori-propun-examinarea-pshiatrica-candidatilor-presedintie-parlament-guvernul-opune-initiativei.htm


N1 (Georgeana Lita)

Pentru început, vrem să adresăm punctual argumentele echipei afirmatoare. În primul rând, aceștia spun că negarea accesului la informații private ar deregla procesul natural de formare a criteriilor alegătorilor. Răspundem că votanții fără cultură politică se vor ghida adesea după criterii greșite în alegeri, cum ar fi mită sau promisiunile de acțiuni fără legătură cu funcția vizată. Tot la criterii eronate includem informațiile despre viață privată a politicienilor. Apoi, afirmatorii vorbesc despre acele a€œelemente ale vieții private ce țin de exercitarea unei funcții publice”, referindu-se la sănătatea mintală. Sănătatea mintală este esențială îndeplinirii oricărei funcții în economie sau în stat, și totuși nu toți suntem supuși acestei examinări la angajare. De ce?  Pentru că ea se deduce din interviu, sau cel mai târziu din activitatea prestată. 

Suntem de acord cu un fapt. Informațiile pe care electoratul le primește cu privire la candidați au un impact mare asupra rezultatelor electorale. Notorietatea și scandalurile au un asemenea efect încât adesea personalități fără pregătire ajung să reprezinte populația(ex:George Becali în Parlamentul European), și personalități merituoase sunt compromise de un fleac sau chiar de neadevăruri (campania electorală din 2004 în care Adrian Năstase, profesor de drept internațional, era acuzat de homosexualitate[1]). 

Pe lângă faptul că sunt irelevante pentru funcțiile publice, informațiile despre viața privată nu sunt niciodată complete sau verificabile. A-ți înșela soția și a avea relații extraconjugale cu binecuvântarea ei sunt lucruri diferite. Pe de altă parte, sunt persoane care deși aveau o viață privată impecabilă, în viața profesională au încălcat atât propriile principii, cât și legea: cazul celor de la vârful conspirației Watergate din timpul administrației Nixon[2]. Așadar, unde se află adevărul? Răspunsul nostru este: în programul politic al partidelor și al candidaților, în realizările lor profesionale și în politicile propuse și implementate în trecut. 

Trecând peste viciile intrinseci ale informației cu caracter privat, observăm că între utilitatea ei și pagubele produse de publicarea ei există o disproporționalitate crasă. Orice intruziune dincolo de monitorizarea averii, intereselor și ilegalităților comise este abuzivă deoarece are consecințe iremediabile și inestimabile pentru demnitatea și fericirea individuală. În opinia noastră, nu este nicio diferență între a permite accesul public la informații private despre politicieni și a-i pune sub supravegherea unei camere non-stop. Un om se comportă diferit în fața camerelor decât în mod normal, pierzându-și libertatea de decizie în propria viață. Cum am arătat mai sus, utilitatea publicării acestui tip de informații este nulă, însă pagubele sunt majore atât pentru demnitari cât și pentru apropiații lor, care devin victime colaterale.

Vrem de asemenea să adresăm problema confundării omului cu funcția publică. Dacă în preoție individul trebuie să corespundă din punctele de vedere cele mai intime cu funcția, în politică sau în administrația publică nu vorbim de conducători morali ai neamului. Oamenii politici sunt și ei profesioniști, și se pot detașa de problemele personale la fel ca arhitecții și medicii la locul lor de muncă. Mai mult, în fața alegătorilor ei nu se reprezintă doar pe sine, ci și o ideologie a unui partid, deci niciodată convingerile declarate nu vor fi 100% internalizate. Apoi, în activitatea sa, un parlamentar, reprezentant al populației, trebuie să voteze legi în funcție de ce află din sondarea opiniei publice, nu după propriile convingeri. Votarea persoanei și nu a politicianului este din acest punct de vedere o dovadă că electoratul nu înțelege sistemul de partide, deci nu are cultură politică, fapt care trebuie remediat. 

În concluzie, susținem că în afară de informațiile privitoare direct la funcția ocupată-  adică declarația de avere, de interese și cazierul penal- orice altă informație trebuie protejată prin lege, în sensul interzicerii publicării de relatări sau imagini care nu privesc acțiunile din sfera publică fără acordul persoanelor implicate. Susținem că viața privată este irelevantă în evaluarea profesionalismului oricui, inclusiv a politicienilor și că trebuie descurajată activ alegerea reprezentanților după criterii ne-profesionale pentru o democrație autentică. Politicienii nu sunt „mesia” și nu trebuie să își sacrifice componenta umană pentru societate. De asemenea, trebuie să ținem cont de faptul ca interesul public este diferit de ceea ce interesează publicul[5], și să nu cedăm în fața tendinței de trivializare a politicii, care se manifestă prin tematici de genul flăcării violet.  

Bibliografie:

[1] Umor- Adrian Nastase: "A disparut porecla "Bombonel"", 14 septembrie 2004, recuperat pe data de 06.03.2011 de pe http://www.jurnalul.ro/stiri/politica/umor-adrian-nastase-a-disparut-porecla-bombonel-61221.html .

[2]  Dennis F. Thompson, „The private life of politicians”, 6 februarie 2010, recuperat pe data de 06.03.2010 de pe http://www.raison-publique.fr/article206.html.

[3] Meda Muntean, „Dezbatere- Alegeri prezidentiale- Traian Basescu-Mircea Geoana, confruntarea finala s-a dat in jurul lui Vantu”, 4 decembrie 2009, recuperat pe data de 06.03.2011 de pe http://www.emaramures.ro/stiri/26918/DEZBATERE-ALEGERI-PREZIDENTIALE-Traian-Basescu-Mircea-Geoana-confruntarea-finala-s-a-dat-in-jurul-lui-Vantu .

[4] Alina Neagu, „Mircea Geoana: Mircea a fost atacat energetic in timpul dezbaterii finale de la prezidentiale ”, 17 ianuarie 2010, recuperat pe data de 06.03.2011 de pe http://www.hotnews.ro/stiri-politic-6821816-mihaela-geoana-mircea-fost-atacat-energetic-timpul-dezbaterii-finale-prezidentiale.htm .

[5] Debate pe baza motiunii „Sex bugs and video tapes: The private lives of public figures deserve more protection from the press”, recuperat pe data de 06.03.2011 de pe http://www.intelligencesquared.com/controversies/public-figures-have-a-right-to-a-private-life?result_374_result_page=2 .


A2 (Alin Marcel Ciobanu)

Impresia noastră generală este că echipa negatoare parodiază un subiect serios și asta într-o discuție care se vrea a fi sobră. Noi, afirmatorii, nu dorim înlocuirea dezbaterii de fond a unor idei sau principii cu discuții purtate în jurul unor detalii din viața privată a persoanelor publice, dar, ca urmare a faptului că anumite convingeri de natură privată au efecte puternice în acțiunile profesionale ale demnitarilor, unele probleme majore apar și acestea nu pot fi ignorate.

Spre exemplu, se întâmplă deseori ca anumiți lideri religioși, pornind de la o interpretare rigidă a unor texte bisericești și folosindu-se de influența pe care o au asupra politicienilor, să ceară predarea Creaționismului în paralel cu Teoria Evoluției[1], să promoveaze negarea dreptului la căsătorie între persoane de același sex, să dezinformeze publicul cu privire la forma ideală a actelor oficiale – a se vedea scandalul pașapoartelor biometrice - ș.a.m.d.. Uneori, publicarea de informații personale[2] autentice – informații care subliniază discrepanța majoră dintre ce promovează și ce fac cu adevărat acești lideri – a dus la reînceperea unor discuții[3] reale pe acele teme, astfel ridicând în mod semnificativ nivelul dezbaterilor.

Scandalul Watergate[4] este un alt exemplu în care publicarea înregistrărilor unor discuții purtate în zone private a dus la dovedirea unui număr mare de fapte ilegale comise la nivel înalt. Ca urmare a publicării acestora, Richard Nixon, pe atunci președinte al S.U.A., a fost forțat să-și depună demisia și a scăpat de condamnarea penală doar datorită unei amnistii oferite de succesorul său, Gerald Ford.

Privitor la discrepanța existentă între comportamentul din fața camerelor de luat vederi și cel din spatele acestora, considerăm că  un demnitar corect, împăcat cu alegerile pe care le-a făcut în viață, nu ar trebui să se simtă rușinat sau atacat pentru aceste alegeri.

Considerăm că expresia “votanții fără cultură politică” arată o înțelegere profund greșită a domeniului, deoarece această cultură politică se formează numai atunci când accesul la informații de interes public este asigurat. Împărtășim opinia negatorilor cu privire la existența “criteriilor greșite în alegeri, cum ar fi mita sau promisiunile de acțiuni fără legătură cu funcția vizată”, însă, întâmplător, soluția pentru limitarea impactului acestor criterii greșite nu este ignorarea existenței acestora, ci tratarea lor într-un cadru oficial, satisfăcând în acest fel și dreptul cetățeanului la informație.

Cât despre sănătatea mintală, noi considerăm că o procedură medicală[5] de acest gen nu implică și o trivializare a procesului; dacă un șofer de tir este obligat să treacă printr-o examinare de acest fel, atunci și președintele C.S.A.T. ar trebui să fie examinat, poate chiar mai riguros. Soluția propusă de partea negatoare, implicând o constatare a posteriori a eventualelor probleme de această natură, este absurdă. Societatea nu-și permite asumarea unui asemenea risc, doar pentru că demnitarii se consideră mai presus de electricieni sau politiști.

Ideea negatorilor cu privire limitele discuțiilor posibile într-o lume ideală și la actele pe baza cărora informarea publicului ar trebui efectuată - “declarația de avere, de interese și cazierul penal”:

a) contrazice propunerea lor anterioară referitoare la ‘aflarea adevărului’ din “programul politic al partidelor și al candidaților, realizările lor profesionale și politicile propuse și implementate în trecut”
b) duce la imposibilitatea unei informări obiective. Pentru un banal articol de ziar sunt necesare minim trei surse, de aceea ideea de a ne folosi strict de informațiile oferite de candidați este cel putin puerilă. Obiectivitatea informațiilor obținute ar fi egală cu zero
c) încalcă libertatea presei și libertatea de expresie.

Despre Flacăra Violet, precizăm faptul că subiectul a apărut în zona publică prin intermediul unui politician[6] și a unei soții de politician; întreaga temă a fost luată ca o glumă de către adversarii politici[7], după care însăși existența discuției a fost pusă pe seama celor care-au stat pe margine și au asistat, eventual chiar amuzați.

Remarcăm faptul că dreptul la informare al cetățenilor apare doar în finalul expunerii negatorilor. Cerându-ne scuze pentru truism, ne vedem obligați să subliniem că demnitarii sunt angajați ai societății, și nu invers.

Urmând exemplul societăților care au dus la schimbările de paradigmă cu privire la statutul femeilor în societate, orientarea sexuală a indivizilor și opțiunea religioasă a acestora, considerăm că o ignorare a acestor teme nu duce la rezolvarea corectă a situațiilor aflate în discuție.


[1]Richard Dawkins, septembrie 2006, “The Root of All Evil?” – Partea 1 – “The God Delusion” – 24:15-30:36, Channel 4 – U.K., recuperat pe 08 martie 2011 de pe http://video.google.com/videoplay?docid=-4321574955310561251#
[2]Delia Gallagher, 4 noiembrie 2006, Church forces out Haggard for 'sexually immoral conduct', CNN, recuperat pe 08 martie 2011 de pe http://edition.cnn.com/2006/US/11/03/haggard.allegations/index.html
[3]Joe Garofoli, 09 ianuarie 2009, “Ted Haggard is OK with gay marriage but not really”, San Francisco Chronicle, recuperat pe 08 martie 2011 de pe http://www.sfgate.com/cgi-bin/blogs/nov05election/detail?entry_id=34416
[4]Nigel Cawthorne, 1999, “The World’s Greatest Political Scandals”, Londra, Chancellor Press, 2007, pag. 56-67
[5]Autor necunoscut, 06 februarie 2011, “Patru senatori propun examinarea psihiatrica a candidatilor la Presedintie si Parlament. Guvernul se opune initiativei”, hotnews.ro, recuperat pe 08 martie 2011 de pe http://www.hotnews.ro/stiri-politic-8276292-cinci-senatori-propun-examinarea-pshiatrica-candidatilor-presedintie-parlament-guvernul-opune-initiativei.htm
[6]Dan Duca, 16 decembrie 2009, “Băsescu a fost ajutat de "Flacăra violetă" la dezbaterea cu Geoană, susţine Viorel Hrebenciuc”, realitatea.net, recuperat pe 08 martie 2011 de pe http://www.realitatea.net/basescu-a-fost-ajutat-de-flacara-violeta-la-dezbaterea-cu-geoana--sustine-viorel-hrebenciuc_692027.html
[7]Autor necunoscut, 18 ianuarie 2010, “Sever Voinescu: Daca a fost un atac energetic la Mircea Geoana, a fost acum 51 de ani, cand s-a nascut”, 22, recuperat pe 08 martie 2011 de pe http://www.revista22.ro/-sever-voinescu-daca-a-fost-un-atac-energetic-la-mircea-geoana-a-fost--7456.html, a se vedea și clipul de pe http://inconstantin.ro/2010/01/video-mihaela-geoana-si-flacara-violet.html


N2 (Roxana Bita)

Începem prin a lămuri ceea ce afirmatorii au înțeles greșit din expunerea noastră. În privința limitelor propuse de noi în discursul public vizavi de viața privată, nu există nicio contradicție: am specificat clar că propunem ”interzicerea publicării de relatări sau imagini CARE NU PRIVESC ACȚIUNILE DIN SFERA PUBLICĂ fără acordul persoanelor implicate”, și am definit informațiile care privesc această sferă prin exemplele: “programul politic, realizările profesionale și politicile propuse și implementate în trecut”.  Declarația de avere, de interese și cazierul penal le-am exclus explicit din rândul informațiilor care privesc direct sfera publică, permițând în același timp publicarea lor, deoarece sunt domenii ALE VIEȚII PRIVATE unde se ascund potențiale fapte penale.  

Problema Watergate demonstrează la o studiere mai atentă că viață privată nu are relevanță în sfera publică.  În primul discurs am vorbit despre faptul că deși acele persoane nu încălcau nicio regulă morală în viață patriculară, acest lucru nu i-a împiedicat să conspire. Ideea centrală a acestui argument este că oamenii sunt capabili să compartimenteze, și că pot fi foarte ușor două sau mai multe persoane diferite în funcție de context. Cazul lui Nixon exemplifică dreptul justiției de a reglementa viața privată, nu are legătură cu informarea publicului. 

Constatăm că principala problemă rămâne interpretarea dreptului la informare al cetățenilor. În opinia noastră acest drept este absolut în ce privește cele 8-10 ore/zi în care un demnitar își îndeplinește funcția publică, și nul în rest. Am oferit numeroase justificări pentru această opinie, dintre care irelevanța și natura viciată a informației cu caracter privat, precum și lipsa de justificare a daunelor cauzate demnitarilor și apropiaților lor nu au primit un răspuns din partea afirmatorilor.

Afirmatorii susțin că deseori convingerile personale ale politicienilor se infiltrează în deciziile acestora. Ca răspuns, reiterăm faptul că politicienii nu se reprezintă pe sine în funcție, deci nu-și pot permite acest lux: partidul, electoratul, lobbystii sunt numai câteva surse de inițiative sau “convingeri” susținute public de un demnitar. Cu alte cuvinte, insistăm din nou asupra diferențierii inevitabile și sănătoase dintre persoana privată și persoana publică. Exemplele pentru această infiltrare sunt nefericite, deoarece atât opțiunea pentru creaționism[1] cât și sentimentul anti-gay[2] reflectă valorile electoratului din România: așadar cine dictează deciziile? Politicile publice sunt influențate de nenumărați factori externi.

În plus, nu credem că afirmatorii au demonstrat cum discuțiile despre viața privată a DEMNITARILOR "ridică nivelul dezbaterilor”. Surprinzător, chiar și după ce ne-am exprimat părerea despre diferența esențială dintre un preot și un politician- aceea că, în timp ce în funcția preotului viața privată are un rol important, pentru activitatea unui demnitar este irelevantă-  afirmatorii au exemplificat beneficiile demascării ipocriziei prin cazul unui lider bisericesc (Haggard). Așadar, relevanța vieții private a politicienilor a rămas nedemonstrată, și irelevanța ei, ne-infirmată.

O afirmație care subminează dreptul la viață privată este aceea că ”un demnitar corect, împăcat cu alegerile pe care le-a făcut în viață” nu ar fi stânjenit de răspândirea acestor informații. Dar oare de ce nu ne place să ne vadă lumea lenjeria intimă? Pentru că nu suntem împăcați cu ea? Nu, ci pentru că e INTIMĂ. Deseori lucruri naturale din viața intimă, odată ieșite în public, par scandaloase.

 Afirmatorii sugerează că munca demnitarilor prezintă un asemenea risc pentru societate, încât ar trebui evaluați psihologic la fel ca un polițist sau un șofer. Polițiștii și șoferii dețin un mijloc de vătămare fizică imediată, în timp ce demnitarii funcționează în cadrul unui sistem atât de complex, încât fiecare act le este verificat de nenumărați funcționari. Lecția acestui exemplu este că ceea ce ar putea fi privit că o informație relevantă pentru funcția lor, este de fapt o procedură invazivă inutilă.

De asemenea, colegii noștri confundă obiectivitatea cu adevărul informațiilor, spunând că obiectivitatea ține de cât este de complet adevărul . Adevărul despre viața privată 1.Nu poate fi cunoscut în întregime; 2.Apelează la emoții și prejudecăți. Concluzia noastră este că aceste informații, deși adevărate, conduc la formularea unor criterii subiective de evaluare a demnitarilor, pe când adevărul despre activitatea lor politică permite o viziune obiectivă.

 În concluzie, susținem că echilibrul dintre dreptul la expresie și informare și dreptul la viață privată, poate fi atins în cazul demnitarilor numai printr-o separare riguroasă între personalitatea lor publică și personalitatea privată, și între tipurile de informație corespondente. Astfel, cetățenilor le este permis accesul la informațiile de interes public autentic, iar demnitarilor le este permisă proprietatea asupra propriei imagini și în final libertatea autentică, feriți de ochii moralizatori ai publicului.

  Bibliografie:

1.       SNSPA Facultatea de Ştiinţe Politice, Departamentul de Sociologie, “Cartografierea sociala a Bucurestiului”,2010, p. 106, recuperat pe data de 9.03.2011 de pe http://sociologie.master-snspa.ro/gpage5.html

2.       Institutul de Politici Publice, “Intoleranţã, Discriminare, Extremism. România 2003”, 2003, p. 56, recuperat pe data de 9.03.2011 de pe http://www.ipp.ro/pagini/index.php



Decizia:

Ildiko knop

În cele două puncte de vedere prezentate de către cele două echipe apar două viziuni diferite asupra exercițiului democratic. Echipa afirmatoare susține ca singura modalitate de control asupra muncii viitorilor demnitari pe care o putem avea ca cetățeni este informația, pe când negatorii militează pentru drepturile cetățenești ale aleșilor şi propagă valoarea încrederii. Cele două echipe cad de acord că mita şi promisiunile de acțiuni influențează în mare măsură decizia alegătorilor, lucru care nu este agreat de nicio parte.


În acest context, prima arie de conflict relevantă este legată de natura funcţiei de reprezentant ales. Dacă aceasta este un „mod de viaţă”, dacă necesită angajament total sau este doar un loc de muncă de opt ore pe zi, care poate fi îndeplinită de orice specialist. Potrivit afirmatorilor, această funcţie este una de mare responsabilitate, demnitarul fiind delegatul unui grup de cetățeni ai căror interese le reprezintă, astfel analiza candidaților trebuie să fi minuțioasa, pentru a afla cine se dovedește a fi omul potrivit la această. În schimb echipa negatoare susține că pentru evaluarea candidaților este suficientă analiza pregătirii profesionale și ofertei politice pe care o reprezintă, şi nu sunt utile alte informații.

A1 demonstrează că cetățenii privesc demnitarii un pic mai sever, datorită responsabilității asumate de aleși, şi pentru că ei sunt mandatați să-și desfășoare activitatea în numele nostru, în numele maselor, mai mult, afirmatorii susțin că demnitarii ar trebui să fie şi sunt conștienți trebuie să renunțe la o parte din viata sa privată. În schimb, negatorii nu demonstrează cum poate da dovadă de o egală implicare în activitatea sa un om care după cele 8 ore petrecute la servici îşi continuă un alt stil de viață. Afirmatorii invocă un anumit contract social legat între comunitate şi aleşii lor, prin care demnitarul acceptă că acest angajament împreună cu situația că trebuie să furnizeze mai multe informații despre sine (vezi şi dezbaterea conexă referitoare la obligativitatea testului psihologic al deminitarilor, unde poziţia afirmatorilor rămâne validă, cum că dacă o persoană are o responsabilitate atât de mare, ia decizii în numele maselor, trebuie să există o garanţie că aceasta este aptă pentru acest lucru).

Astfel, ajungem la a doua arie de conflict: trebuiesc să fie făcute publice toate informaţiile, indiferent de conţinutul lor? Sau dreptul la informaţie ar trebui să se rezume la informaţii legate de viaţa profesională? Deşi echipa negatoare vorbeşte despre limita dintre viaţa profesională şi cea privată, ei nu reuşesc să determine de unde încep informaţiile de caracter personal şi pană unde se extind informaţiile publice legate de un candidat. Pentru că nu s-a putut delimita clar cele două tipuri de informaţii, cad de acord cu echipa afirmatoare, care susţine că această decizie atunci să-i revină alegătorului. Pentru că de multe ori caracterul unei persoane, care ţine de fapt de viata privată a individului poate influenţa prestaţia profesională a alesului. Afirmatorii prezintă o singură soluţie la această problemă: informarea totală, ca alegătorul să poată decide care sunt informaţiile relevante pentru el şi care dintre candidați îl va alege, care este cel potrivit, care-l reprezintă. Măsura fiind considerată mult mai productivă decât cea pasivă şi vagă care a apărut în cazul negatorilor  (evaluarea trebuie făcută doar în baza informațiilor comunicate în planul politicianului şi a datelor referitoare la experienţa şi pregătirea profesională), prin urmare nu este nimic de pierdut la implementarea acestui plan (vezi şi dezbaterea despre cazul Watergate, unde s-a arătat că fără intrusiunea în sfera privată, nu s-ar fi schimbat nimic).

Pentru că aceste două arii de conflict principale au fost câștigate de echipa afirmatoare, şi pentru că strategia lor a fost mai consecventă, această dezbatere a fost câștigata de echipa afirmatoare.

A1: Expunerea a fost clară, poate că s-a insistat disproporționat de mult la descrierea sistemului de alegere democratic. Argumentarea a fost bună şi la obiect.

N1: Linia de argumentare „politicienii sunt nişte tehnocraţi pricepuţi” nu a fost dezvoltată suficient de bine, astfel s-a pierdut acest unghi de abordare a moţiunii, care mi s-a părut unul foarte interesant. Mi-ar fi plăcut să am mai multe date/informaţii referitoare la această afirmaţie. Sugerez ca pe viitor structura cazului să fie pusă în evidentă şi în discurs.

A2

Dezvoltă foarte bine poziţia afirmatoare, urmând strategia care reiese din primul discurs. Folosirea exemplelor este echilibrată, care duce la creşterea puterii de convingere a întregului discurs scris. La specificul rolului cred că mai este de lucrat la analiza, comparaţia cazurilor şi ierarhizarea argumentelor prezentate.

N2

La fel ca în cazul vorbitorului precedent, aş fi acordat mai multă atenţie balanţei cazurilor prezentate în expunere.

Felicit amândouă echipe pentru bibliografia parcursă.             

A1 -> 24 puncte
N1 -> 23 puncte
A2 -> 22 puncte
N2 -> 21 puncte
Castiga echipa:

Alin si Ande (afirmatori)


Vrem parerea ta! Pentru asta, trebuie sa te loghezi.

Un proiect
Ardor
Finanțatori
Open Society Foundation
MemoPlus
Parteneri
Policy Center
British Council
Europuls
Ce-Re
Prime Romania
Centrul pentru jurnalism independent
Aisec
Cogitus
Foreign Policy
Elsa
Voluntari pentru idei si proiecte
Trust
Leap
Asociatia young initiative
Asjc
Osut
Susținători Parteneri instituționali
Parteneri media
HotNews
Romania Pozitiva
Think Outside The Box
Carevasazica
Studentie.ro
startub.unibuc.ro
Iasi fun
Ziarul de Iasi
KissFm
Acest proiect este finantat cu sustinere din partea Comisiei Europene. Aceast publicatie [comunicare] reflecta doar vederile autorului, iar Comisia nu poate fi facuta responsabila pentru utilizarea informatiei pe care o contine.