Login  Register
Email:

Pass:

forgot password?

Email:

login?

'Mihai si cristina' (afirmatori) vs 'Nebuni de serviciu' (negatori)

A1 (cristina rosu)

E timpul ca dreptul la informare sa fie mai important decat dreptul demnitarilor la viata privata?

Afirmatorii considera ca dreptul la informare si dreptul la viata privata sunt deopotriva importante. Fiind vorba despre doua valori, nu ne propunem sa aratam ca una ar fi superioara celeilalte. Intr-o democratie in care drepturile si libertatile fundamentale sunt garantate, este esential ca ambele sa fie respectate. Intrebarea se pune, insa, in privinta situatiilor in care cele doua valori se gasesc in conflict- fapt pentru care ne-am propus sa limitam aceasta dezbatere la argumente care evidentiaza asemenea dileme. Astfel, vom incerca sa probam ca este timpul ca dreptul la informare sa fie mai important decat dreptul demnitarilor la viata privata.
Prin “drept la informare”, intelegem sa ne referim la dreptul pe care il au cetatenii de a cunoaste informatiile care ii pot ajuta sa isi exercite dreptul de a vota in mod eficient. Consideram ca dreptul la vot, care este de esenta unei democratii si determina o legatura directa intre cei alesi si cetateni, trebuie exercitat in cunostinta de cauza, eficienta presupunand existenta prealabila a unor informatii disponibile pentru public din care sa rezulte o cunoastere a personalitatii unui demnitar precum si o informare in privinta activitatii desfasurate ulterior de cel votat in cadrul functiei respective. Suntem de parere ca dreptul la informare presupune, astfel, in mod necesar, existenta unui beneficiu pentru public in vederea exercitarii in cunostinta de cauza a dreptului la vot si a cunoasterii activitatii celui votat dupa investirea in functie, in lipsa caruia e justificat a se pune problema violarii dreptului la viata privata. Remarcam, deasemenea, ca dreptul la informare este indislubil legat de libertatea de exprimare, fapt pentru care identificam ca sursa de informare orice forma de exercitare a libertatii de exprimare legala intr-o democratie- cum ar fi mass media, dezbateri publice, bloguri etc.  
Prin “demnitari” intelegem reprezentantii cetatenilor intr-o democratie in exercitarea puterii publice, alesi in mod direct- prin dreptul la vot (cum sunt, spre exemplu, deputatii, senatorii, presedintele etc) sau indirect, dar prin influenta exercitata de dreptul la vot (cum este cazul membrilor din Guvern, primului ministru, prefectului, membrilor consiliilor locale etc). Acestia au calitatea de a fi persoane publice, ceea ce semifica faptul ca viata lor privata si cea publica se gasesc intr-o devalmasie, fiind greu a se stabili o limita intre ce este public si ce este privat. Un simplu functionar public, spre exemplu, are o viata publica la birou- cand i se impune a adopta o anume conduita, insa odata finalizat programul de lucru se poate vorbi despre sfera privata a sa, care daca este exploatata de mass-media se pune problema unei violari a dreptului la viata privata. Un demnitar, insa, nu isi termina activitatea dupa programul de lucru. El este tinut a fi permanent sub atentia publicului, intreaga sa personalitatea fiind relevanta in vederea obtinerii de voturi si mentinerii functiei sale. Acest fapt determina ca in campanii electorale, spre exemplu, demnitarii sa se “foloseasca” de anumite trasaturi din sfera privata pentru a fi cunoscut publicului, acestea fiind esentiale pentru conturarea personalitatii sale in vederea exercitarii unui vot constient de catre cetateni ( cum ar fi daca este un bun sot, tata, vecin, ce preocupari are in timpul liber etc.) Prezumtia de la care se pleaca este ca daca in viata privata demnitarul prezinta unele calitati cum ar fi moralitatea, bunul simt etc, in functia in care va fi ales este mai probabil sa dea dovada de aceleasi trasaturi necesare decat o persoana care isi minte propria familie (cazul unui sot care isi inseala nevasta, spre exemplu).   
Prin “a fi mai important”, subliniem filosofia argumentarii noastre si anume: este justificata restrictionarea dreptului deminitarilor la viata privata atunci cand acesta este in conflict cu dreptul cetatenilor la informare.
Un prim argument vizeaza anumite informatii private care ar putea sa afecteze randamentul pe care demnitarul il poate avea in functia exercitata.Spre exemplu, starea de sanatate, din punct de vedere fizic si psihic, reprezinta un atribut al vietii private. Confidentialitatea unor asemenea informatii in cazul unei persoane care nu este publica este esentiala. Insa, daca vorbim de un om care care ca job exercitarea puterii publice, credem ca acest aspect trebuie adus la cunostinta cetatenilor. Beneficiul publicului este ca dreptul acestuia la informare are menirea de a-i ajuta in cunoasterea capabilitatii demnitarului de a-si exercita functia. In caz contrar, o persoana cu probleme psihice care in mod formal nu sunt evidente ar putea sa ajunga sa detina o functie in stat, periclitand posibil viata tuturor.
Un al doilea argument vizeaza informatii private care tin de personalitatea demnitarului si care rezulta din anumite aspecte ce trebuie sa fie confidentiale in cazul unor persoane care nu sunt publice. Un exemplu de atribut al personalitatii unui demnitar ar fi moralitatea acestuia, care poate rezulta din felul in care acesta interactioneaza cu familia sa ( daca este fidel sotului/sotiei, daca are relatii bune cu rudele, daca este un parinte bun etc), din preocuparile pe care le are in afara orelor de lucru( daca este un impatimit al jocurilor de noroc, daca are o viata de noapte indecenta, daca are probleme cu droguri, alcool etc)- toate aceste aspecte tinad de viata sa privata. Beneficiul publicului este ca are cunostinta de caracteristicile unui demnitar- daca isi minte familia, nu va avea procese de constiinta daca isi va minti electoratul. In plus, un demnitar- un lider- are obligatia de a fi un exemplu pentru ceilalti, aceasta cerinta aplicandu-se in toate aspectele viatii sale- fiind dreptul cetatenilor sa fie informati daca acesta este sau nu un model de conduita.  
Un al treilea argument vizeaza informatii din viata privata care sunt legate de felul in care sunt administrate bunurile publice ( bani, imobile, masini etc). Un demnitar poate sa foloseasca bunuri publice intr-o maniera improprie, chiar ilegala, implicandu-le in activitati care tin de viata sa privata. Spre exemplu, daca are in conturi personale sume nejustificate din prisma veniturilor, consideram ca este dreptul cetatenilor sa fie informati cu privire la modul de finantare a acestor conturi. Situatia financiara personala a unui individ tine de domeniul sferei private. Insa, in cazul demnitarilor, beneficiul public al informarii tine de legatura dintre aspecte alte vietii private si felul in care se exercita puterea publica. Banii respectivi pot fi obtinuti in urma unui abuz in functia pe care o detine si este esential ca publicul sa cunoasca felul in care bunurile statului sunt administrate, chiar daca se restrictioneaza dreptul la viata privata al demnitarului.


N1 (Razvan Mihai Iordache)

Intimitate vs expunere - graniţa bunului simţ

        Dreptul la viaţă privată este unul dintre drepturile fundamentale ale omului, aşa cum au fost ele statuate prin convenţii internaţionale, în special prin declaraţia universală a drepturilor omului din 1948. Conceptul a fost explicat mai întâi ca “dreptul de a fi lăsat în pace”, însă el se întinde pe o paletă mult mai largă, fiind destul de riscant să te implici în viaţa personală a cuiva.

        Am înţeles punctul de vedere al afirmatorilor conform căruia un demnitar este privit ca un caz particular:  el fiind mult mai expus prin gesturile şi acţiunile sale, dar trebuie conturată în acest moment şi definiţia vieţii private. Poziţia negatorilor cu privire la viaţa privată a demnitarilor este că indiferent dacă ceea ce face persoana respectivă în spaţiul intim este bun sau rău, dreptul ei la viaţa privată trebuie respectat atâta timp cât nu lezează interesele altor persoane. Altfel ar fi îngrădit dreptul respectivului/ei de a se dezvolta din punct de vedere psihologic, emoţional potrivit propriei percepţii.

        Ni se pare deplasată însă ideea că un demnitar “nu îşi termină activitatea după programul de lucru”; înţelegem că imaginea unui politician este importantă, dar nu îl putem transforma nici într-un sclav pe plantaţie pentru că atunci chiar nu ar mai avea drepturi. Din punctul nostru de vedere violarea vieţii private nu poate face decât rău, dezechilibrând persoana respectivă, care mai apoi (după cum văd că şi afirmatorii sunt îngrijoraţi) poate da dovadă de randament scăzut sau de ce nu poate dezvolta chiar boli psihice - afirmatorii nu au vorbit decât de perioada pre-alegeri, dar după acestea ce se întâmplă cu demnitarii? Se leapădă de psihic, moralitate şi ajung “setaţi” doar să comită infracţiuni?

        Trebuie să ne gândim şi la reversul medaliei – cu cât divulgă mai multe informaţii, cu atât impactul psihologic poate fi mai devastator. Legat de sursele de informare nu contestăm libertatea presei şi a mediei în general,  care este de netăgăduit, însă ştim că în ziua de azi diversele trusturi servesc intereselor anumitor persoane influente (alţi demnitari, afacerişti, etc), interese care de multe ori pot dăuna imaginii demnitarului şi de ce nu chiar imaginii ţării în final. Trebuie selectate sursele cu atenţie pentru a nu risca să asistăm la “vânare de vrăjitoare” cu politicienii în rolul celor cu nasul mare. Atragem de asemenea atenţia că abuzul în exercitarea libertăţii de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice, aceasta putând fi de natură civilă sau penală.

        Astfel idea centrală a negatorilor este: Fiecare persoană are dreptul de a decide câtă informaţie personală să divulge, cui şi pentru ce anume.

        Primul argument – competenţele ar trebui să primeze înaintea “can-can-urilor”. După cum bine au punctat şi afirmatorii în discursul lor un demnitar este ales pentru a reprezenta interesele şi drepturile celor care l-au votat. Implicit el trebuie judecat strict pentru acţiunile prin care îşi duce sau nu la bun sfârşit îndatoririle, iar în final tot ceea ce contează este eficienţa omului, pentru că el este cel desemnat să propună soluţii. Dar cum de cele mai multe ori soluţiile sunt strict punctuale (pe probleme de servici), nu vedem unde se poate interpune viaţa privată a demnitarilor în munca lor - sunt două lucruri disjuncte. Nu ne înţelegeţi greşit, nu încurajăm non-valorile, dar calităţile unui om (moralitate, onestitate) pot fi observate foarte uşor şi fără a interveni în viaţa lui privată (spre exemplu în urma unui interviu, dezbateri televizate, etc.). Dacă se doreşte o telenovelă presupun că se poate inventa un nou “Big Brother” pentru demnitari, lucru pe care nu-l încurajam deoarece nu susţinem spectacolul ieftin, de duzină.

        Al doilea argument – relevanţa informaţiilor făcute publice ar trebui să primeze. Starea de sănătate poate reprezenta un impediment în exercitarea atribuţiilor unui demnitar, dar atâta timp cât nu este o boală incurabilă sau aflată în fază avansată ea poate fi tratată. Iar în cazurile tragice când nimic nu mai poate fi făcut există pârghii legislative prin care oricine poate fi înlocuit, de la preşedinte până la funcţionarul de la ghişeul primăriei. Cum au făcut referire şi afirmatorii relaţia “doctor – pacient”, prin care medicii garantează confidenţialitatea informaţiilor despre fiecare pacient este o zonă sensibilă, pe care doar respectivul/a o poate face publică. Cazul persoanelor instabile psihic care ajung în funcţii de conducere îl putem combate prin diversele teste psihologice pe care le susţine o persoană de-a lungul vieţii (de la banalele teste pentru obţinerea permisului auto, până la mai personalizatele teste psihologice efectuale la recrutarea în armată sau înaintea unei angajări pe un post militar). Dacă afirmatorii pot aduce exemple concrete de asemenea cazuri, care au adus prejudicii statului respectiv putem dezvolta discuţia de acolo, altfel simpla relaţie “doctor-pacient” le anulează practic argumentul, cel puţin în ochii noştri.

        Al treilea argument – exonerarea pe care ţi-o poate aduce onestitatea informaţiilor. Cel care încalcă legile este pasibil de închisoare oriunde în lume. Există diverse mijloace prin care pot fi prinşi nelegiuiţii, evident nu încurajăm ca demnitarii care au ceva de ascuns să ocupe funcţii de conducere, dar ei pot fi prinşi printr-o simplă sesizare sau plângere prin care organele competenţe ale legii să înceapă urmărirea în instanţă judecatoareasca. Şi pentru a acoperi şi problema imunităţii parlamentare regulile privitoare la imunităţi au ca scop asigurarea independenţei parlamentarului în exercitarea mandatului său şi punerea lui sub protecţie faţă de acte sau fapte abuzive ale autoritatiilor administrative, judiciare sau ale persoanelor fizice. În 26 de ţări imunitatea priveşte orice procedură judiciară, în 42 de ţări ea vizează numai procedura penală, cu excepţia delictului flagrant, în 10 ţări imunitatea parlamentară se aplică exclusiv domeniului răspunderii civile, iar în 4 ţări imunitatea nu este consacrată. Cu alte cuvinte trebuie acordată şi prezumţia de nevinovăţie celor aleşi.

        În final trebuie să punctăm încă o dată că viaţa privată a unui politician este prin natura profesiei mai limitată decât viaţa privată a unui individ oarecare. Însă din prisma specificului fiecărui individ dreptul la viaţa privată se prezintă a fi o facultate de autodeterminare individuală , viaţa privată fiind chemată să câştige întinderea pe care i-o dau toate expresiile de libertate şi linişte personală.


A2 (Mihai Niculae)

“O persoana are dreptul sa decida cata informatie personala sa divulge, cui si pentru ce anume.” Categoria demnitarilor, care sunt persoane publice, constituie o exceptie de stricta interpretare de la aceasta regula, dreptul lor la viata privata aflandu-se in anumite situatii in conflict cu dreptul la informare. Astfel, consideram ca strict in cazul acestei dileme solutia este restrictionarea vietii private in favoarea dreptului la informare. 

In privinta vizunii asupra a ce inseamna viata privata, noi am considerat ca persoanele publice reprezinta o categorie distincta in cazul carora ce se intampla dupa programul de lucru nu constituie strict o intimitate inviolabila, precum in situatia persoanelor care nu sunt publice. Este greu a se delimita viata publica de cea privata, fapt pentru care am afirmat ca acestea se gasesc intr-o devalmasie. Demnitarii isi desfasoara intreaga activitate avand drept fundament personalitatea lor privita universal, fapt pentru care, spre exemplu, in campanii electorale se pune mult accent pe aspecte private- familia, prietenii, hobby-urile etc. Imaginea lor privita unitar ( fara o delimitare stricta precum imaginea din timpul orelor de lucru vs. imaginea de dupa ) este esentiala pentru functia detinuta, fiind de multe ori cea care face diferenta in activitatea pe care o desfasoara, alaturi de alte aspecte, bineinteles (cum ar fi partidul de provenienta, profesia, competenta etc). Am ales ca afirmatori, astfel, sa nu prezentam o definitie stricta asupra a ce inseamna viata privata in cazul demnitarilor, subliniind doar acest aspect de devalmasie specific din punctul nostru de vedere. Evident ca dreptul demnitarilor la viata privata nu este mai prejos decat a altor persoane, in sfera sa regasindu-se anumite aspecte din viata intima a acestora. Afirmatia negatorilor cum ca “... trebuie respectat atat timp cat nu lezeaza intersele altor persoane” trebuie, insa, completata cu mentiunea ca interes poate constitui si dreptul la informare al cetatenilor, care poate fi lezat prin nerestrictionarea unor aspecte ce tin de dreptului la viata privata. Am considerat, totodata, ca un demnitar are si obligatia specifica de a fi un exemplu de conduita pentru restul populatiei, existand (aidoma situatiei unor profesii precum avocatii, judecatorii, procurorii, notarii publici etc.) conditii de buna reputatie si moralitate pentru functia detinuta. Sub aspectul existentei acestei obligatii- mentionate in primul discurs-, negatorii nu s-au pronuntat si consideram ca este relevant in aprecierea determinarii aspectelor de viata privata care sunt justificate a fi facute publice.

In aceasta dezbatere, insa, esential nu este sa privim asupra tuturor aspectelor care pot sau nu sa fie considerate private in cazul deminitarilor. Relevant este sa ne indreptam atentia aspupra acelor aspecte din viata privata care vin in conflict cu dreptul la informare al cetatenilor. Astfel, se pune problema sensibila determinarii limitei pana la care se poate restrictiona viata privata in numele dreptului la informare. Aceasta delimitare se poate realiza din prisma determinarii cu exactitate a ce presupune dreptul la informare. Astfel, am considerat ca acesta presupune 2 aspecte esentiale: beneficiul public si legalitatea in care trebuie sa se gaseasca sursa de informare, negatorii fiind de acord. Un drept nu poate fi vazut in afara existentei unui beneficiu pentru cel ce-i incumba. Deasemenea, un drept nu poate sa treaca peste sfera legii, aflandu-se intotdeauna la baza acesteia. Astfel, daca se savarseste o ilegalitate ( din sfera penala, contraventionala, civila etc.) prin publicarea unor informatii private, nu se mai pune problema dreptului la informare, ci a abuzului,incalcarii ( iar nu restrictionarii ) dreptului la viata privata. Spre exemplu, Codul penal roman considera a fi infractiunea insulta ( art 206, abrogat initial sirestatuat prin decizie a Curtii Constitutionale ) atingerea adusa onoarei ori reputatiei unei persoane, prin cuvinte, gesturi, ori alte mijloace, ori prin expunerea la batjocura, precum si fapta de a-i atribui unei persoane un defect, boala sau infirmitate, care, chiar daca sunt reale, nu ar trebui relevate.

Din aceste aspecte, rezulta sarcina afirmatorilor: sa va demonstreze ca dreptul la informare trebuie sa prevaleze in fata dreptului la viata privata, fiind benefic pentru cetateni sa fie facute publice intr-o maniera legala unele informatii private: care ar putea sa afecteze randamentul demnitarului, care tin de unele aspecte relevante ce contureaza personalitatea sa si care sunt indisolubil legate de bunurile de care dispune demnitarul in baza functiei detinute.

Fara a reaminti care este beneficiul public in cazul publicarii unor asemenea informatii- justificari ramase necontraargumentate, tinem sa ne referim in continuare la principalele directii de argumentare a acestei dezbateri, avand in vedere si cazul negator.

Prin argumentele noastre nu am negat in niciun moment ca nu este importanta competenta demnitarilor, doar ca acest lucru este relevant doar in masura in care are legatura cu dreptul la informare. Singura legatura pe care o vedem ar fi daca s-ar demonstra de catre negatori ca restrictionarea vietii private are ca efect o discriminare a demnitarilor- care in loc sa fie judecati dupa competenta lor, vor fi analizati dupa “can-can-uri”. Aceasta legatura cauza- efect este dificil a fi sustinuta, cata vreme nu aveam de unde sa determinam ce criterii sunt luate in vedere de catre alegatori atunci cand voteaza. Este libertatea oricui sa isi aleaga reprezentantii dupa cum doreste si cata vreme libertatea de exprimare nu incalca legea, consideram ca este in beneficiul publicului sa fie cat mai informat cu putinta sub toate aspectele care tin de personalitatea unui demnitar. Astfel, relevanta informatiilor are la baza un criteriu subiectiv cand vine vorba despre relevarea atributelor ce constituie personalitatea unui demnitar. Dezideratul intr-o democratie ar fi sa fie puse la dispozitie cat mai multe informatii astfel incat sa se ofere o gama vasta de selectie pentru cetateni. Pana si demnitarii se folosesc de aspecte din viata lor personala pentru a atarge cat mai multi sustinatori, fapt care vine in sprijinul ideii ca in viata politica este relevant ce familie ai, ce studii ai, ce afectiuni fizice, psihice :) ai, ce hobbyuri ai, ce sex/rasa ai, daca ai probleme cu legea/ drogurile/ alcoolul etc.

Pentru a ilustra aceasta idee, revenim la exemplul starii de sanatate- care a fost contraargumentat, lasandu-se deoparte ideea centrala-. Cand se incheie un contract cu cineva, se naste dreptul de a sti in ce masura cocontractantul este capabil sa isi duca la bun sfarsit indatoririle. Daca sufera de o afectiune fizica de natura a-l impiedica sa isi indeplineasca functia, este dreptul cetateanului sa fie informat cu privire la acest aspect- desigur, fara ca acest act sa constituie infractiunea de insulta. La fel se intampla si cazul afectiunilor psihice, care pot fi neevidente de multe ori- mai ales depresii, psihoze episodice etc. Neexistand o conditie de a fi apt psihic pentru a candida, consideram ca este dreptul cetatenilor sa cunoasca afectiunea demnitarului si sa hotarasca daca votul lor in continuare merge catre acesta. In caz contrar, se poate ajunge la o situatie in care o minora afectiune psihica- precum depresia- sa afecteze o decizie importanta in stat cu repercusiuni in defavoarea tuturor.  

In privinta celui de-al treilea argument afirmator, negatorii au ales strategiasa cotraargumenteze doar exemplul cu demnitarii care savarsesc ilegalitati. Ideea centrala a acestuia era ca legatura dintre bunurile publice- care filosofic punand problema, apartin cetatenilor si e dreptul tuturor sa le cunoasca soarta-  si viata privata determina legitimitatea cetetenilor de a-si valorifica dreptul la informare, care ar trebui sa prevaleze in dauna dreptului la intimitate. In privinta exemplului, daca onestitatea si legalitatea exista, nu vedem ce problema ar fi daca acest fapt ar fi facut public. Deasemenea, in caz contrar, alaturi de organele judiciare care sunt obligate sa intervina, consideram ca se pune si problema satisfacerii dreptului la informare al cetenilor cu privire la aspectele ilicite din viata privata care sunt legate de bunurile publice din administrarea demnitarului. In acest sens, legiuitorul roman a inteles sa instituie regula ca sedintele de judecata sa fie publice. In plus, un reprezentant de presa are dreptul sa obtina informatii despre orice dosar civil, penal, administrativ etc. de pe rolul unei instante, sub supravegherea judecatorului cu atributii in relatia cu presa. Aceste reguli sunt menite a asigura un echilibru intre libertatea de exprimare- ergo dreptul la informare- si viata privata a partilor din proces.

Tinem sa subliniem si rolul pe care nu de putine ori l-a avut presa in obtinerea de informatii relevante pentru organele judiciare, care au stat la baza sesizarii “din oficiu” a acestora.

In concluzie, consideram ca un demnitar, departe de a fi transformat intr-un sclav, tebuie sa isi asume responsabilitatea de a fi persoana publica. Are posibilitatea sa renunte oricand la acest statut, insa odata ce alege sa ramana in functie, trebuie sa accepte ca viata sa privata se va afla in devalmasie cu cea publica.  Personalitatea sa va fi de multe ori relevanta pentru cetateni, fiind dreptul acestora sa cunoasca unele aspecte din sfera privata, respectandu-se, bineinteles, criteriile legalitatii si al existentei beneficiului aferent. 


N2 (Draganesc Alina-Roxana)

Ne pare rău să spunem, dar percepţia afirmatorilor asupra vieţii private nu este una chiar corectă, cel puţin nu din punctul nostru de vedere. Să luăm spre exemplu concediul unui demnitar, dacă el este o persoană destul de importantă în stat automat el va fi “monitorizat” non-stop. Ei bine el se va gândi de două ori înainte de a face ceva, tocmai din pricina faptului că nu vrea să-şi denigreze imaginea sa, a statului. Acest lucru poate afecta o persoană şi tocmai de aceea am stipulat în primul nostru discurs că atâta vreme cât nu lezează interesele altor persoane atunci aceea persoană are dreptul să se dezvolte după cum crede de cuvinţă. Obligaţia specifică unui demnitar este aceea de a lua decizii cât mai bune pentru ţara şi reprezentanţii ei, restul fiind calităţi sau defecte, dar nu obligaţii. Dacă doreau, afirmatorii puteau aduce exemple concrete pe care se dezbatem, altfel vorbe putem să rostim şi noi.

Pentru că am fost întrebaţi cum se poate cădea în patima “can-can-urilor”, reamintim, cum am punctat şi în primul discurs, faptul că tertipurile media sunt des utilizabile în ziua de azi. Aducem în discuţie scandalul în care a fost implicată Sarah Ferguson, ducesa de York, care în mai 2010 a fost de acord că pentru 500.000 lire să ofere acces la informaţii privind viaţa prinţului Andrew. Acum putem să ne îmbătăm cu apă rece, dar pentru o aşa sumă nu cred că respectivii doreau să afle despre ultimul consult medical sau despre virtuţile prinţului. A fost ridicată de asemenea şi problema discriminării demnitarilor şi vom răspunde la ea spunând că viaţa lor presupune atât activităţi interne cât şi externe. Sper că afirmatorii realizează că nu doar alegătorii sunt cei care-i judecă pe demnitari, dar şi ceilalţi demnitari. Ei bine avem o singură întrebare (retorică mai mult în acest punct al dezbaterii): pentru ce sumă ar fi ei dispuşi să facă publice detaliile din viaţa privată sau mai voalat spus, cât costă imaginea unei ţări?

Am cerut exemple concrete pentru susţinerea argumentului privind informaţiile legate de starea de sănătate a demnitarului şi ne aşteptam la unele mai plauzibile pentru că exemplul cu contractul şi capacităţile contractantului de a-şi duce la bun sfârşit îndatoririle este uşor de atacat. În cazul acceptării oricărui tip de contract/înţelegere (scrisă sau online) se stipulează clar că datele cu caracter personal sunt confidenţiale şi nu pot fi făcute publice decât în cazul unor delicte. Cât despre exemplul afecţiunilor psihice, noi, negatorii, credem că ţine de moralitatea demnitarului să nu se implice în viaţa politică dacă cunoaşte că are anumite probleme. Însă tema acestei dezbateri nu este moralitatea oamenilor politici, ci dreptul lor la viaţa privată vs dreptul la informare al cetăţenilor şi cu părere de rău spunem că afirmatorii nu ne-au convins asupra relevanţei informaţiilor despre starea de sănătate. După cum am spus şi în primul discurs nimeni nu este de neînlocuit în cazul unei probleme incurabile, iar acest lucru se poate face simplu într-o democraţie sănătoasă.

Cât priveşte bunurile personale ale demnitarilor, aceştia pot decide dacă fac sau nu publice declaraţiile lor de avere. Dar odată făcut acest lucru trebuie asigurată şi o bună protecţie a datelor, pentru că în ziua de azi, cel puţin în mediul online, orice poate fi fraudat. Mai departe de aceste date, noi considerăm în continuare că statul deţine aparate prin care îşi poate face treaba (fiscul, diverse agenţii de control monetar), aparate care mai mult ca sigur vor face publice eventualele nereguli descoperite, deci dreptul la informare al cetăţenilor nu va fi lezat. Din nou ne întrebam însă ce aşteptări au negatorii de la demnitari? Să se preocupe mai mult de informarea cetăţenilor cu privire la intimităţi sau mai degrabă să le reprezinte cât mai bine interesele, atât intern cât şi extern?

În concluzie, spunem că demnitarii îşi asumă rolul de persoană publică, din păcate însă există mult prea multe persoane care nu înţeleg unde să se oprească cu indiscreţia, ba chiar au existat cazuri tragice din cauza implicării în viaţa privată a demnitarilor (moartea prinţesei Diana, doar un fugitiv exemplu). Legea în domeniu este perfectibilă, iar până la noi adăugiri, incursiunile în vieţile private ale demnitarilor nu ar trebui să reprezinte nivelul maxim de interes al cetăţenilor pentru că într-un stat normal dreptul lor la informare este respectat.



Decizia:

Radu Ocrain

A1. Din punctul de vedere strict al rolului primului vorbitor al dezbaterii, A1 isi duce sarcina pana la capat. Prezinta cadrul dezbaterii si aduce argumentele echipei sale. Insa raportul dintre introducere si cuprins este disproportionat in acest caz. Cea mai mare parte a discursului a fost folosita pentru a stabili definitiile, iar argumentele nu au fost dezvoltate. Ar fi ajutat mai mult dezbaterea sa avem o serie de argumente puternice inca de la primul vorbitor. 24 puncte

N1. Negatorii isi intind singuri o capcana inca de la inceputul acestui discurs. Filozofia lor pentru acest meci este sa permita demnitarilor sa aiba viata privata, cat timp nu lezeaza interesele altora. Insa tocmai aceasta este dezbaterea. In discursul urmator, afirmatorii observa acest fapt, si demonstreaza ca interesul alegatorilor este sa cunoasca cat mai bine demnitarii, pentru a ii putea evalua.

Metaforele si ocazionalele exagerari pot fi artificii stilistice care sa dea personalitate unui discurs, dar in cazul N1 acestea au fost prea dese. Demnitarii au fost comparati cu “sclavi pe plantatie”, sau cu “vrajitoare”, in conditiile in care echipa negatoare ar fi avut mai mult de castigat de pe urma unor contraargumente propriu-zise. N1 s-a concentrat foarte mult pe prezentarea propriului caz, lasand sa scape argumentele afirmatoare, desi acestea nu erau foarte dezvoltate in acest punct. 19 puncte.

A2. A2 face in opinia mea un discurs foarte bun. Face legatura dintre cazul afirmator si linia propusa de negatori, clarifica unele aspecte ramase neclare in urma primului discurs afirmator, resustine cazul si contraargumenteaza cazul negator. Mi s-a parut o strategie foarte buna faptul ca s-a facut o diferentiere clara intre viata privata a demnitarilor si aspectele care pot face obiectul interesului publicului (starea de sanatate, personalitatea, averea). A2 reuseste sa faca diferenta intre dreptul la informare si abuzul publicarii unor informatii.

Un alt punct important al dezbaterii este faptul ca afirmatorii demonstreaza legatura dintre competentele demnitarilor si elementele care constituie viata lor privata. 26 puncte

N2. Era datoria lui N2 sa preia argumentele aduse la nivelul celui de-al doilea afirmator si sa le contraargumenteze, aducandu-si echipa in avantaj. Insa, in acest punct apar o serie de intrebari retorice si acuzatii la adresa afirmatorilor, in locul rationamentelor de substanta. 18 puncte

Motivarea deciziei.

Decizia mea merge catre afirmatori. Acestia au reusit sa demonstreze ca activitatea demnitarilor nu poate fi izolata de viata lor privata, si ca este in interesul cetatenilor sa fie informati in legatura cu competentele oamenilor pe care ii aleg in functii de conducere. Negatorii nu au negat in nici un punct dreptul cetatenilor la informare, fapt de care au profitat afirmatorii.

Demonstrand ca viata privata a demnitarilor are un rol important in desfasurarea activitatilor, afirmatorii reusesc sa incadreze in dreptul la informare si informatiile despre viata privata.

Deasemenea, afirmatorii isi iau si o plasa de siguranta impotriva abuzurilor, referindu-se la pedepsele pentru insulta si calomnie.

Astfel, privind prin prisma definitiilor aduse de afirmatori, mai exact: “drept la informare= dreptul de a cunoaste informatiile care il vor ajuta pe cetatean sa voteze in mod eficient”, observam ca restrictionarea vietii private a demnitarilor aduce beneficii cetatenilor.

Din aceste motive, decizia mea merge catre afirmatori. Felicitari ambelor echipe si succes!

A1 -> 24 puncte
N1 -> 19 puncte
A2 -> 26 puncte
N2 -> 18 puncte
Castiga echipa:

Mihai si cristina (afirmatori)


Vrem parerea ta! Pentru asta, trebuie sa te loghezi.

Un proiect
Ardor
Finanțatori
Open Society Foundation
MemoPlus
Parteneri
Policy Center
British Council
Europuls
Ce-Re
Prime Romania
Centrul pentru jurnalism independent
Aisec
Cogitus
Foreign Policy
Elsa
Voluntari pentru idei si proiecte
Trust
Leap
Asociatia young initiative
Asjc
Osut
Susținători Parteneri instituționali
Parteneri media
HotNews
Romania Pozitiva
Think Outside The Box
Carevasazica
Studentie.ro
startub.unibuc.ro
Iasi fun
Ziarul de Iasi
KissFm
Acest proiect este finantat cu sustinere din partea Comisiei Europene. Aceast publicatie [comunicare] reflecta doar vederile autorului, iar Comisia nu poate fi facuta responsabila pentru utilizarea informatiei pe care o contine.