Login  Register
Email:

Pass:

forgot password?

Email:

login?

'Elena si Madalina' (afirmatori) vs 'Daniela-Gabriela si Simona-Maria f44' (negatori)

A1 (Elena Lomora)

Considerăm astăzi că este timpul ca dreptul la informare al cetățenilor să fie mai important decât viața privată a demnitarilor. Dreptul la informare al cetățenilor presupune dreptul de a ști ceea ce demnitarii aleși de ei întreprind sau nu în timpul mandatului, mandat pe care nu l-ar fi putut obține fără votul cetățenilor și în condițiile în care anumite acțiuni ale înalților funcționari pot leza interesele cetățenilor. Viața privată reprezintă acea sfera a vieții unei persoane care ține de informația personală despre aceasta și care oferă persoanei dreptul de a decide când, cum și în ce măsură informațiile despre ea pot fi comunicate altora. Ceea ce dorim să arătăm este nu faptul că un drept ar fi mai important decat un alt drept, ci faptul că oamenii trebuie sa aibă acces la informații legate de persoanele pe care le-au votat pentru a-i reprezenta în anumite instituții, chiar dacă acest lucru înseamnă că ar fi nevoie de o diminuare a sferei private a demnitarilor. Viața privată a demnitarilor va fi în continuare protejată, fiind necesar să ajungă la publicul larg doar acele informații care vin din sfera privată și influențează în mod direct funcționarea sistemului democratic al țării respective. Vom urmări această dezbatere din perspectiva bunei funcționări a sistemului democratic, care se va realiza atât timp cât va exista o transparență a informației în primul rand și în al doilea rând atât timp cât va exista o responsabilitate a demnitarilor față de cei care i-au votat.

 În ceea ce privește argumentul  transparenței informației, ne referim aici la cantitatea și calitatea informației pe care cetățeanul o va avea despre demnitar, atunci când anumite aspecte legate de viața privată a acestuia din urma vor fi făcute publice și despre posibilitatea ca ulterior, nefiind de acord cu acțiunile demnitarului, cetățeanul să îl poată sancționa alegând să nu îl mai voteze. Susținem așadar publicarea oricăror informații care permit cetățeanului să cunoască cazurile de luare de mită, șantaj sau obținere de foloase necuvenite de către demnitar indiferent de informațiile personale despre demnitar care trebuie facute publice pentru aceasta.

Argumentul responsabilității demnitarului față de cetățean este constituit de fapt de mai multe acțiuni care vizează relația dintre înaltul functionar și cetățean. Cetățeanul, nu doar că oferă prin votul său o funcție unui demnitar, ci îi oferă și o remunerație care constă în salariul pe care demnitarul îl primește din banii contribuabililor. Chiar în țara noastră salariile parlamentarilor reprezentau, în 2008, 5.000.000 din bugetul de stat[1] constituit la rândul său din taxele și impozitele cetățenilor care, considerăm noi, sunt îndreptățiți să cunoască informațiile legate de viața privată a demnitarilor atunci când acestea sunt folosite în justificarea acțiunilor întreprinse de aceștia pentru a primi acest salariu. Un alt caz în care se uită responsabilitatea demnitarilor față de cetățeni este cel al șantajului. Anumite informații despre demnitari care nu sunt făcute publice pot fi deținute de persoane reprezentând anumite grupuri de interese. Demnitarul, șantajat fiind cu aceste informații, va lua anumite decizii care ar putea să nu fie nici pe departe în interesul cetățenilor. Am putea să presupunem că într-o țară se construiește o autostradă. Pentru că informații private nu sunt făcute publice, demnitarul șantajat va face ca, nu cei mai capabili și mai pregătiți să câștige licitația, ci cei care dețin anumite informații despre el. Cel mai probabil munca făcută va fi de așa natură încât asupra autostrazii respective se va interveni cu reparații în scurt timp. În plus, se poate foarte ușor produce abuz de putere atunci când demnitarul nu va folosi puterea în interesul comun al cetățenilor care l-au investit în funcția respectivă, ci o va folosi în scopuri personale. Astfel din cadrul acțiunilor care responsabilizează demnitarul față de cetățean mai face parte și starea acestuia de sănătate care, considerăm noi, trebuie făcută publică pentru ca cetățeanul să știe în funcție de gravitatea acesteia daca va alege sau nu un anumit demnitar.

Argumentele aduse sunt astfel transparența informației și responsabilitatea demnitarilor față de cetățeni care, din prisma funcționării sistemului democratic, ne arată că dreptul cetățenilor la informare este mai important decât viața privată a demnitarilor, cu atât mai mult cu cât această funcție este una asumată cu toate avantajele și dezavantajele ei.



 


N1 (Daniela-Gabriela Cazan)

Epoca contemporana se impune ca una din cele mai efervescente epoci din istoria omenirii in ceea ce priveste distinctia spatiu public – spatiu privat, relatia stat – societate si raportul guvernati - cetateni. Noi consideram ca in  prezent exista o adevarata polemica  referitoare la  dreptul la viata privata a demnitarilor, mai ales cand acesta se intrepatrunde cu dreptul cetatenilor la informare, polemica ce poate fi atenuata prin delimitarea clara a continuturilor acestor doua sfere.

Colegii/colegele afirmatori/afirmatoare isi argumenteaza asumptia pe principiul ca viata privata este importanta, fapt cu care noi suntem de acord, insa definitia lor nu este clara si astfel consideram ca ideilor prezentate le lipseste substanta necesara.

In primul rand, noi sustinem ca sfera privata nu trebuie diminuata, de ce ar fi necesar ? Demnitarii nu sunt si ei, la randul lor, oameni, dar si cetateni ai statului? Nu detin oare aceleasi drepturi ca toti ceilalti indivizi? Nu ar fi dezirabil ca cetateanul sa fie informat referitor la activitatea intreprinsa de demnitar in ’’slujba’’ statului si nu despre ceea ce face acesta in sfera intima, familiala, privata ? Mai mult, Constitutia ne ofera o definitie foarte clara a dreptului la informatie, explicand ca acesta presupune ca fiecare cetatean are dreptul de a primi orice referinte care tin de un interes general, personal si la cele privind hotararile autoritatilor publice. Asadar, nu este indreptatit argumentul afirmatorilor/oarelor, care sustin ca cetatenii trebuie sa fie informati despre viata privata a politicienilor deoarece au  acest drept, ei fiind cei care ii aleg pe demnitari. Este important ca indivizii sa fie informati cu privire la activitatile, actiunile intreprinse de catre politicieni si nu despre ceea ce acestia aleg sa faca in viata lor personala, familiala.

In al doilea rand, echipa afirmatoare evoca ideea transparentei informatiei, cantitatea si calitatea acesteia in ceea ce priveste viata privata a demnitarilor, insa ne vedem nevoite sa aducem cateva contra-argumente. Inainte de toate, este foarte  greu sa stabilim veridicitatea si credibilitatea surselor de unde cetatenii ’’culeg’’ informatiile referitoare la viata personala  a guvernantilor, mai ales in contextul in care exista o aglomerare de informatii diversificate, care de cele mai multe ori, unele dintre ele sunt false, irelevante, distorsionate. De asemenea, transand aceasta idee, e dezirabil sa luam in considerare si prezumtia de nevinovatie ce trebuie acordata demnitarului, ’’etichetarea’’ conduitei sale fiind nefondata pana ce sursa si informatiile nu sunt verificate si declarate valide. Totodata, este normal ca informatiile referitoare la santaj, incalcarea legilor sau alte nereguli comise de catre un demnitar sa fie facute publice intrucat sunt informatii cu un caracter general. Asadar argumentul colegilor/colegelor afirmatori/afirmatoare conform caruia acest tip de informatii ar tine de viata privata a demnitarilor este eronat. Aceste referinte legate de santaj sau ilegalitati privesc interesul general/colectiv al cetatenilor. Mai mult, noi dorim sa subliniem si faptul ca anumite informatii cu privire la viata privata a unor demnitari, care nu sunt verificate si confirmate, ca atare, pot atrage, dupa sine, multe repercusiuni atat asupra activitatii demnitarilor, cat si asupra familiei sale, fiindu-i astfel incalcar dreptul la viata familiala si intima.

Afirmatorii/oarele s-au legat exclusiv de dreptul cetatenilor la informare in ceea ce priveste activitatea demnitarilor,  insa noi consideram ca acest drept trebuie sa se aplice in toate domeniile societale - educatie, cultura, sanatate etc. Nu trebuie limitat la domeniul politicii, in cazul caruia  informatii de interes general sunt furnizate publicului larg prin intermediul conferintelor, declaratiilor de presa, emisiunilor, sau prin orice alt mijloc informational, mass-media reprezentand a patra putere in stat.

Nu in ultimul rand, legea, drepturile si liberatile sunt aceleasi pentru toti, indiferent de statusul social. Este dezirabil ca intr-un stat de drept guvernatii si alesii sa fie responsabilizati deoarece doar prin prisma apolitismului activ al cetatenilor si corectitudinea politicienilor se poate consolida spiritul civic si implicit societatea, insa acest lucru nu se poate efectua decat in conditiile in care drepturile fundamentale sunt respectate indiferent ca vorbim de cetateni de rand sau de oameni politici, oameni de televiziune, de teatru.

In concluzie, ca si echipa, militam pentru faptul ca este vital ca cele doua drepturi sa coexiste. Acestea, ca un intreg alaturi de celelalte drepturi, au capacitatea de a imbunatati transparenta si echitatea politica intr-un stat democratic.

Bibliografie:

1.Constitutia Romaniei. 2003. Editura Stefan

2. Muraru,I.Tanasescu E.S. 2005. Drept institutional si institutii politice. Editia 12, vol.1, ALL BECK, Bucuresti

3.http://www.rrtd.nic.in/RIGHT%20TO%20INFORMATION.html, accesat la data de 05.03.2011, ora 19:00.

4.http://www.thenewsmanual.net/Manuals%20Volume%203/volume3_62.htm, accesat la data de 06.03.2011, ora 15:00.


A2 (Madalina Manea)

Așa cum și negatorii au afirmat, granița dintre spațiul public și cel privat este tot mai difuză. Cu toate acestea noi am ales ca definiție pentru viața privată cea care proclamă dreptul unui individ de a hotărî care din informațiile despre sine pot fi dezvăluite celorlalți și în ce măsură.  Punctul central în această dezbatere este dreptul cetățeanului, fie el la viață privată sau la informare, iar acest termen generic de drept al cetățeanului se învârte în societatea democratică în jurul noțiunii de răspundere, a unui cetățean față de altul, respectiv față de comunitatea din care face parte, a unui demnitar față de cetățenii care l-au ales, a unui jurnalist pentru munca pe care o face.

 

Înainte de a reitera argumentele echipei afirmatoare, considerăm necesară lămurirea termenului de cetățean, “locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice și care are anumite obligații față de acel stat”[1], pentru a înțelege că demnitarii au trei statuturi, fiecare atrăgând după sine o serie de drepturi și responsabilități, cea de cetățean în relație cu statul, cea de reprezenant al statului în relație cu cetățenii și cea de reprezentant al cetățenilor în fața statului, dintre care doar primul reprezintă, și nici acesta tot timpul, o poziție cu care te naști, pe celelalte le alegi, asumându-ți prin aceasta tot ce înseamnă funcția respectivă. Mai mult decât atât, principala atribuție a unui demnitar este aceea de a lua hotărâri în numele și interesul cetățenilor care l-au ales și de a răspunde în fața acestora pentru ele. În această răspundere rezidă legitimitatea dreptului la informare al cetățenilor despre care vorbim.

 

Pentru a răspunde la întrebările colegelor negatoare, este desigur de dorit ca cetățenii să fie informați cu privire la ceea ce un demnitar face în slujba statului, dar la fel de important e să știm ce face acesta în detrimentul statului, și prin asta, în dauna cetățenilor și este alegerea demnitarului respectiv să își amestece viața privată cu cea publică atunci când, de exemplu, își trece averea pe numele soției, respectiv când îi cumpără copilului un BMW seria 5 din banii publici. Ținem să precizăm încă o dată că singurele informații pentru care pledăm să fie publice sunt cele care lezează interesul cetățenilor și că de aici mai departe este o chestiune de etică jurnalistică, iar legea în vigoare a fiecărei țări poate sancționa orice încălcare a sferei private care se dovedește a fi în afara interesului general. Faptul că se poate abuza de un drept, nu înseamnă că dreptul respectiv nu este legitim sau că trebuie eludat. De altfel, chiar colegele recunosc că informații privind șantajul și încălcarea legilor ar trebui făcute publice, dar un șantaj poate fi legat, de exemplu, de relația amoroasă a unui demnitar finanțată din bani publici, problemă personală, dar în care putem vorbi de abuzul puterii cu care a fost învestit de cetățeni și de dreptul acestora de a ști pe ce s-au cheltuit banii munciți de ei, pe care i-au dat colectivității sub formă de taxe și impozite.

 

Cât privește acuzația că ne-am îndreptat discursul doar pe latura politică, alegerea noastră este justificată de înțelesul cuvântului „demnitar”, înalt funcționar al statului[2], lucru care nu înseamnă că negăm dreptul pe care îl au cetățenii de a se informa în domenii precum cel economic, cultural etc, dar care nu fac obiectul acestei dezbateri, decât în măsura în care sunt legate de ministerele care se ocupă de aceste domenii, dar și acest caz se poate reduce la dimensiunea politică.

 

În final, considerăm că ne-am restabilit argumentele, acela al transparenței informației și cel al responsabilității pe care demnitarul o are față de cetățenii care l-au ales, argumente care arată măsura în care dreptul la informare al cetățenilor primează în fața dreptului la viață privată al demnitarilor.

 

 

 

 



 


N2 (Simona-Maria Chirciu)

Demnitari si cetateni – paturi sociale antagonice, dar care depind una de cealalta si interactioneaza constant in vederea functionarii statului, unde e dezirabil ca inainte de toate sa prevaleze drepturile omului. In acest sens, Conventia Europeana a Drepturilor Omului prezinta faptul ca « orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie » [1]si « nu este admis amestecul unei autoritati publice (...) doar daca este necesar pentru securitatea nationala, siguranta publica, prevenirea faptelor penale »[2], insa ce e de reprosat status-quo-ului e faptul ca cetatenii din cadrul acestuia nu se informeaza cu  privire la activitatea politica a guvernantilor, preferand in schimb sa dea atentie micilor rautati relatate de mass-media, picanteriilor despre viata privata a acestora si, eventual sa ridice prestigiul concurentilor politici, lupta politica fiind una acerba.

    Granita dintre cele doua drepturi nu  este difuza, asa cum a sustinut echipa afirmatoare, cum ca am fi precizat acest fapt insa gresesc, noi doar recunoscand ca exista o polemica privind aceste drepturi in societatea de azi. Afirmatorii/oarele sustin ca termenul generic de « drept » al cetateanului se invarte in jurul notiunii de raspundere a demnitarului fata de electorat, dar tocmai acest argument e valid in ceea ce priveste activitatea intreprinsa de guvernant iar acesta nu cuprinde informatii despre viata sa privata. Noi consideram ca atat alesii cat si alegatorii sunt raspunzatori unii fata de ceilalti in procesul decizional, in dezvoltarea societatii fiindca, cetatenii dandu-si votul acestora, isi asuma indirect, raspunderea pentru activitatea celor alesi, fiindca liderii nu se aleg singuri, ci din vointa noastra, a alegatorilor, care ar trebui sa cunoastem programele si politicile publice ale acestora si sa ii votam in cunostinta de cauza.

    Mai mult, echipa afirmatoare a sustinut ca principala atributie a unui demnitar este aceea de a lua hotarari in numele si interesul cetatenilor, de a raspunde pentru ele in fata lor, in asta rezidand legitimitatea la informare a cetatenilor. Ca si echipa, consideram ca nu este elocvent pentru pozitia echipei adversare, fiind  reglementat prin Constitutie faptul ca demnitarul raspunde pentru faptele sale in fata electoratului si trebuie sa-l informeze cu privire la actiunile lui, insa acest lucru nu inglobeaza dimensiunea vietii private. Atat timp cat toate veniturile si cheltuielile sale pot fi justificate in mod legal, nu vedem cum aceste informatii lezeaza interesul electorilor, echipa afirmatoare sustinand ca  trebuie facute publice acele date despre guvernanti care sunt in detrimentul cetateanului, iar exemplul lor era cel de mai sus. Dar oare, cetatenii dau cuiva socoteala privind cheltuielile si proprietatile pe  care le au, atat timp cat nu incalca legea in vigoare pentru obtinerea lor?  Cu atat mai mult cu cat declaratiile de avere ale liderilor politici sunt publice iar inegalitatile trebuie, intr-adevar pedepsite, dar pentru aceasta exista institutii specializate precum DNA, care ofera informatii cetatenilor  despre dosarele de interes general.

  Si desigur, chiar si in asumptia cum ca alegatorii ar trebui informati cu privire la aspecte din viata privata, nu trebuie evitat un detaliu important: oponentii de pe scena politica pot inscena fapte imorale, incriminatorii intrucat, in acest mediu, scopul ( politic) scuza mijloacele (politice). Asadar, atragem atentia asupra veridicitatii informatiilor respective, fiind dezirabil ca acestea sa fie verificate de autoritatile in domeniu, iar cetatenii cu spirit civic, direct interesati de viata politica a statului sa ceara transparenta si corectitudine,  valori ce trebuie internalizate de catre indivizi intr-un stat de drept in vederea consolidarii regimului democratic existent.

 Consideram ca motiunea propune sa explicam de ce este timpul ca dreptul cetatenilor sa fie mai important sau nu, ceea ce ei/ele nu au subliniat. Ca echipa, nu suntem de acord cu concluzia afirmatorilor/oarelor, conform careia dreptul la informatie primeaza in fata celui la viata privata. De ce un drept trebuie sa primeze in fata celuilalt ? Nu sunt ambele drepturi consemnate in Constitutie?

Asadar, consideram ca cele doua drepturi trebuie sa coexiste, fiind adanc inradacinate in constiinta indivizilor, dar o solutie normativa pentru starea de fapt ar fi o mai buna informare a cetatenilor despre actiunile intreprinse de demnitari, fara a patrunde in sfera privata a acestora, precum si o implicare pregnanta a alegatorilor in viata politica a statului, deoarece « oficialii prosti sunt alesi de cetatenii buni care nu voteaza. «  (George Jean Nathan)


[1](art. 8. 1)  

[2] Ibidem.

Bibliografie :

1. http://provitabucuresti.ro/docs/lex/CEDO.pdf, accesat la data de 09.03.2011, ora 18 :00.

2. http://www.citate.ro/3780/oficialii-prosti-sunt-alesi-de-cetatenii-buni, accesat la data de 10.03.2011, ora 16 :30.

3. Constitutia Romaniei. 2003. Ed. Stefan.



Decizia:

George Maxim

Partea 1 – Comentarii generale si individuale

Runda a fost una echilibrata deoarece aceasta s-a desfasurat la nivel de rationamente generale aproape de multe ori de granita truismelor.

Cazul afirmator este compus din 2 argumente: cel al transparentei si cel al responsabilitatii. Ambelor argument li se pot imputa o lipsa de dovezi si exemple clare, fapt care denota lipsa muncii de informare in adancime asupra temei dezbaterii. In plus, rationamentul conform caruia:  “publicarea oricăror informații […] pentru aceasta” este fals deoarece faptele descrise contravin legislatiei si constitue infractiuni care tin de aparatul juridic, iar decizia publicarii lor se ia de catre organele abilitate, tocmai in idea de a avea un proces echitabil fara presiunea mass mediei asupra actului de justitie.

Contraargumentarea din partea negatorilor incepe printr-o serie de atacuri la definitiile aduse de afirmatori. Ca si remarca generala este recomandabila exprimarea “colegii afirmatori” indiferent de componenta echipei. Discursul negator se contrazice deoarece la inceput vorbeste de acea “diminuare a dreptului la viata privata” ca la final sa exprime necesitatea ca cele doua drepturi sa “coexiste” (ceea ce logic implica ca sustinerea unuia determina interzicerea celuilalt – din nou eroare de logica). Desi rationamentele prezentate sunt de bun-simt ele nu sunt argumente pentru ca sufera de o cronica lipsa de exemple si dovezi care sa le sustina. Mai mult, idea de “informatii daunatoare neverificate care lezeaza imaginea” nu este una valida deoarece orice persoana are la dispozitie mijloace legale pentru a combate asemenea atacuri (calomii) indiferent de pozitia sa.  Si ca ultima remarca, exprimarile retorice tin mai degraba de stil si nu de substanta si desi pertinente, nu pot fi considerate argumente in lipsa rationamentului si a dovezilor.

Discursul concluziv afirmator se axeaza pe diferenta intre “cetatean” si “demnitar”, diferenta care trebuia clarificata din primul discurs. Contra-argumentarea adusa legata de dreptul cetatenilor de a fi informati cand o persoana publica savarseste fapte care contravin interesului general este truistica. Mai mult, in loc de scenarii ar fi putut fi aduse exemple clare de conflict intre viata personala a unui demnitar si datoria fata de cetateni (de ex. fostul presedinte francez Mitterand care intrenitea o amanta din bani publici; sau scandalul recent legat de premierul Berlusconi). Totodata, ca si remarca generala este important ca in finalul discursului conclusiv sa fie prezentate ariile de conflict din dezbatere si de ce au fost castigate de respectiva echipa.

Discursul concluziv negator vine cu o contragumentare eficienta in privinta detaliilor din viata privata a demnitarilor si rolul organelor abilitate de investigatie dar o face tardiv, aceasta fiind necesara la nivel de prim vorbitor negator. In continuare, se comite o eroare de intelegere a notiunii de dezbatere deoarece se continua falsa dilema conform careia daca se sustine un drept celalalt trebuie scos din Constitutie. Obiectul dezbaterii este a pune in balanta cele doua drepturi si a determina care primeaza in situatiile in care ele sunt in conflict (a se vedea cazul Mitterand dat mai sus). In ceea ce priveste felul in care sunt interpretate informatiile de catre cetateni si adversarii politici, aceste practice si perspective tin de calitatea educatiei si vietii politice si ca atare fac parte dintr-o dezbatere separata.

Partea 2 – Verdict si punctaje

In concluzie, runda a fost una care in care argumentele au avut deficiente majore la capitolul rationamente si dovezi si echipele au dat dovada de o informare superficiala legata de problematica dezbaterii. Desi echipa afirmatoare a propus un caz general, pe alocuri truistic, echipa negatoare da dovada de lipsa de consecventa, introducerea unei false dileme perpetuate in ambele discursuri si neindeplinirea rolurilor in cadrul formatului. In consecinta verdictul merge catre ECHIPA AFRIMATOARE.

Vorbitor

Continut

Strategie

Stil

Total

A1

11

8

4

23

N1

8

7

5

20

A2

12

8

4

24

N2

9

8

4

21

A1 -> 23 puncte
N1 -> 20 puncte
A2 -> 24 puncte
N2 -> 21 puncte
Castiga echipa:

Elena si Madalina (afirmatori)


Vrem parerea ta! Pentru asta, trebuie sa te loghezi.

Un proiect
Ardor
Finanțatori
Open Society Foundation
MemoPlus
Parteneri
Policy Center
British Council
Europuls
Ce-Re
Prime Romania
Centrul pentru jurnalism independent
Aisec
Cogitus
Foreign Policy
Elsa
Voluntari pentru idei si proiecte
Trust
Leap
Asociatia young initiative
Asjc
Osut
Susținători Parteneri instituționali
Parteneri media
HotNews
Romania Pozitiva
Think Outside The Box
Carevasazica
Studentie.ro
startub.unibuc.ro
Iasi fun
Ziarul de Iasi
KissFm
Acest proiect este finantat cu sustinere din partea Comisiei Europene. Aceast publicatie [comunicare] reflecta doar vederile autorului, iar Comisia nu poate fi facuta responsabila pentru utilizarea informatiei pe care o contine.