Login  Register
Email:

Pass:

forgot password?

Email:

login?

'Alexandra si Ioana' (afirmatori) vs 'Cezar si Voluntar' (negatori)

A1 (Alexandra Acasandrei)

Dreptul la viaţă privată [1] este unul de o importanţă pe care nu o contestăm. Dimpotrivă, ne vom referi la cazurile în care acesta intră în conflict cu dreptul - sau, în viziunea afirmatorilor, cu obligaţia cetăţenilor - de a fi informaţi atunci când trebuie să decidă asupra viitorului comunităţii prin faptul de a-şi alege decidenţii. În acest sens, propunem crearea unui cadru legislativ care să evidenţieze ce informaţii personale sunt relevante pentru formarea convingerii publicului şi să impună declararea periodică a acestora.

Dreptul la informare se referă la faptul de a cunoaşte şi verifica date, având o importanţă deosebită când se referă la interesul public [2]. Dreptul la viaţă privată constituie controlul asupra informaţiilor despre propria persoană, deşi însăşi existenţa sa ca drept distinct a fost contestată [3] iar utilizarea neuniformă a sintagmei o face dificil de definit. Deşi nu există o definiţie legală a demnităţii publice, diverse acte normative exemplifică drept demnitari Preşedintele României, parlamentarii, membrii Guvernului, consilierii locali şi judeţeni, primarii şi alte persoane ce ocupă funcţii publice de autoritate la care se poate accede prin obţinerea încrederii publicului. Prin „demnitari” ne vom referi şi la persoanele care aspiră la o atare calitate [4].

Sugerăm ca discuţia să se restrângă la cazul atât de familiar al României din prezent. Deşi 87% dintre români au urmărit personal campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din 2009, 72% consideră că nu au aflat nimic important despre candidaţi pe parcursul campaniei [5]. În anul 2011, 91% dintre români nu aveau încredere în Guvernul şi Parlamentul naţional [6]. Este timpul pentru o schimbare care să permită alegătorilor să decidă în baza unor informaţii relevante asupra reprezentanţilor lor, pentru a-şi putea asuma decizia.

În primul rând, vom evidenţia calitatea specială a demnitarilor. Dacă în majoritatea profesiilor se poate face diferenţa dintre viaţa publică şi cea privată, această delimitare este imposibilă în cazul demnitarilor. De exemplu, Preşedintele României se bucură de imunitate de jurisdicţie, neputând fi tras la răspundere în timpul mandatului pentru nicio faptă comisă [7], fie ea de serviciu, fie ţinând de viaţa sa privată. În mod similar, parlamentarii nu pot fi reţinuţi, arestaţi sau percheziţionaţi fără autorizaţia Camerei în care funcţionează [8]. Aşadar, demnitarii nu răspund ca persoane private în timpul privat şi ca persoane publice în timpul orelor de lucru, ci dobândesc o calitate specială care dispare abia la sfârşitul mandatului.

Fiind persoane publice, ce se bucură de atenţie din partea media, demnitarii devin celebrităţi şi oamenii nu îi vor trata ca pe cetăţenii obişnuiţi când, din întâmplare, îi întâlnesc pe stradă sau la un restaurant. Ţinuta sau limbajul unui străin ne atrage cu greu atenţia, însă o celebritate este vizibilă şi în cea mai neutră ipostază. Este firesc să ne sară în ochi prezenţa lor şi să le urmărim acţiunile, inclusiv cele din viaţa privată, curiozitatea umană neputând fi îngrădită, atât timp cât nu încalcă normele legale. Însă demnitarii sunt conştienti de atenţia pe care o atrag asupra lor, indiferent de context, şi şi-au asumat acest lucru când au decis să candideze pentru ocuparea unei funcţii publice. Evident, statul rămâne dator să sancţioneze acţiunile care încalcă fraudulos dreptul la viaţa privată.

Puterea pe care demnitarii o deţin, datoriile şi drepturile lor, sunt alte motive ce declanşează curiozitatea votanţilor. Aceştia au dreptul să fie informaţi despre cei pe care ei i-au ales ca reprezentanţi şi care beneficiază de imunitate, inclusiv în spaţiul privat, şi care iau zilnic decizii ce afectează viaţa întregii comunităţi, având ca singură legitimare votul public.

Obligativitatea de a declara anumite informaţii asigură controlul anterior şi ulterior momentului alegerii ca demnitar. Astfel de informaţii relevante sunt starea de sănătate mintală, averea, trecutul politic, relaţiile cu colegii de breaslă care ar putea duce la incompatibilitate şi oricare informaţii ce sunt impuse de verificarea respectării codurilor deontologice şi a jurămintelor depuse de demnitari. Doar astfel, alegătorii pot lua o decizie informată şi pot controla respectarea obligaţiilor asumate de decidenţi pe parcursul mandatului, cunoscând-le slăbiciunile sau potenţialele vulnerabilităţi. Simpla informare nu presupune condamnarea apriorică a candidaţilor, ci formează doar o viziune cuprinzătoare asupra persoanelor de la conducere.

Dacă demnitarii se bucură indiscutabil de toate prerogativele calităţii lor speciale, liber consimţite, este timpul ca măcar în aceste vremuri incerte să pledăm pentru respectarea publicului, cel care are dreptul şi obligaţia unei decizii informate.

[1] consacrat în art. 8 al Convenţiei Europene pentru apărarea Drepturilor Omului

[2] Jean-Paul Costa, vicepreşedintele Curţii Europene a Drepturilor Omului. Dreptul la informare (şi libertatea de exprimare) în conformitate cu jurisprudenţa curţii europene a drepturilor omului. Conferinţă susţinută la Colegiul Franco-Român de Studii Europene, Bucureşti, 23 aprilie 2003

[3] Privacy. Stanford Encyclopedia of Philosophy, consultat pe data de 01.03.2011 de pe http://plato.stanford.edu/entries/privacy/

[4] Drd. Ana Cioriciu Ştefănescu (5 martie 2009), Funcţiile şi demnităţile publice, funcţiile exercitate pe baza contractului de management, consultat pe data de 28.02.2011, de pe http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_16294/Functiile-si-demnitatile-publice-functiile-exercitate-pe-baza-contractului-de-management.html

                [5] Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie. Campania electorală pentru alegerile prezidenţiale, Studiu de impact, 8-9 decembrie 2009, raport complet consultat pe data de 28.02.2011 la http://www.ires.com.ro/uploads/articole/studiu-de-impact-campanie-prezidentiala_presa.pdf

[6]  Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie. Percepții ale populației privind agenda publică a lunii februarie, raport complet consultat e data de 28.02.2011 la http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires_agenda-publica-februarie_2011_analiza.pdf

[7]  conform art. 84 din Constituţia României

[8] conform art. 72 din Constituţia României


N1 ()

Așa cum si afirmatorii susțin, dreptul la viață privată este unul de o importanţă incontestabilă şi deși este greu de dat o definiție clară a acestui drept pentru anumite persoane publice (cum ar demnitarii), respectarea acestui drept este cu atât mai importantă in cazul lor, iar demonstrația la aceasta afirmație va veni pe parcursul discursului. Definiţiile oferite de afirmatori pentru termenii cheie ai temei sunt corecți pentru ambele echipe, în schimb restrângerea pe care aceștia au făcut-o nu este justificată şi nici necesară. Deşi discuţia a fost redusă la cazul României majoritatea argumentelor din discurs se referă la chestiuni general valabile in orice stat democratic din lume, iar valorile aduse in discuţie şi comparate de către aceştia se pot realiza şi într-un cadru mai larg, unul internaţional. Singura referire strictă la România a constat în acele cifre ale unui sondaj de opinie care oricum nu au o mare relevantă in contextul acestei discuţii.

In primul rând afirmatorii vor să pună in acţiune un set de legi care sa evidenţieze informaţii personale ale demnitarilor ce „sunt relevante” pentru formarea opiniei publice şi să impună o declarare periodică a acestora. Pe parcursul discursului nu a fost explicat suficient de concret cum anume aceste informaţii personale ar fi relevante pentru public, cum ar trebui mediatizate aceste informaţii(pe ce căi şi în ce forma) şi exact unde anume se opreşte această divulgare a informaţilor private din viaţa demnitarilor.  Au fost date câteva exemple de informaţii ce ar trebui dezvăluite publicului cum ar fi starea de sănătate mintală de aici rezultând că demnitarii ar trebui supuşi la teste psihologice la un anumit interval regulat de timp ceea ce ar fi o măsura exagerată in contextul in care exista anumite norme referitoare la confidenţialitatea datelor, mai ales a datelor medicale[2]. De asemenea vor fi publicate declaraţiile de avere care deja sunt disponibile pe internet, deci nu ar reprezenta vreo modificare, şi date referitoare la trecutul politic care de asemenea sunt deja publice şi nu ţin de viaţa privată a respectivului demnitar. 

Mai departe afirmatorii au motivat această nevoie de informaţii relevante printr-un sondaj de opinie care arată că în campania electorală din 2009 72% dintre români nu consideră că au aflat ceva important despre candidaţi şi ca urmare a acestui fapt in 2011 91% dintre români nu au încredere in conducerea României. Făcând o legătura între „informaţiile relevante” ce se vor a fi dezvăluite şi campaniile electorale rezultă că pe lângă auto-promovarea partidelor şi a candidaţilor ar trebui oferite şi date personale despre aceştia, dar o campanie electorală constă în prezentarea unor proiecte de viitor, iar cetăţenii votează in funcţie de aceste promisiuni şi de măsura în care ei cred că proiectele vor fi duse la bun sfârşit[4]. Aşadar, demnitarii sunt aleşi în funcţie de proiectele pe care le propun şi de gradul de încredere pe care îl dobândesc pentru realizarea lor şi nu pentru informaţii din viaţa lor privată.

Fiind persoane publice, dar şi persoane care au o mare responsabilitate in conducerea ţării aceştia trebuie să fie cât mai puţin expuşi şi altor motive de stres ce vin din exterior cum ar fi această dezbatere a vieţii lor private. Un demnitar ar trebui „judecat”, valorificat şi ales, în funcţie de performanţele pe care le arată la locul de muncă şi în funcţie de cum reuşeşte să finalizeze proiectele propuse, deci aceste subiecte ar trebui aduse in discuţie pentru public şi nu discuţiile referitoare la prietenii pe care ii are sau la relaţia lui cu familia. Tocmai această „calitate specială” despre care au spus afirmatorii confirma faptul că pe primul plan se află îndeplinirea sarcinilor de serviciu şi nu răspunderea pentru faptele comise în afara lui.

Câteva exemple[1] în care informarea publicului a intrat în conflict cu viaţa privată a demnitarilor arată cum anume evaluarea persoanelor publice nu s-a făcut după criterii de profesionalitate ci doar după viaţa lor personală. In 1988 Gary Hart, un senator din Colorado participa la alegerile pentru prezidenţiale, dar după ce in presa a fost dezvăluită o aventura a sa cu un model de 29 de ani acesta a fost nevoit sa renunţe la lupta pentru prezidenţiale. De asemenea in 2004, după 4 ani in funcţie, Neil Goldschmidt, Guvernator în Oregon, a fost nevoit să demisioneze după ce s-a făcut publică relaţia lui cu o adolescenta de 14 ani. Aceste exemple ne arată faptul că oamenii sunt tentaţi să judece direct viaţa privată şi nu cea profesională sau măcar influenţa vieţii private asupra celei profesionale.

Acest control sistematic propus de echipa afirmatoare nu are cum sa funcţioneze bine in practică deoarece va fi folosit mai mult ca un aparat de propagandă şi va veni atât in dezavantajul demnitarilor, cât şi a cetăţenilor care ar trebui să îşi creeze o anumita părere despre aceştia[3]. Chiar dacă aceste legi mai permisive ar funcţiona, în cazurile în care s-ar constata abateri ar fi un întreg proces greoi prin care s-a putea face dreptate, iar în final imaginea demnitarului tot ar rămâne oarecum pătată.

In concluzie deşi lumea este interesată, iar interesul trebuie satisfăcut, acest lucru trebuie făcut cu mare atenţie şi anume în prim-plan trebuie aduse discuţiile de ordin profesional referitoare la demnitari şi nu cele de ordin social sau cele ce ţin de viaţa privată. Planul afirmatorilor nu poate fi aplicat deoarece respectivul set de legi nu are nişte norme şi delimitări clare, iar aplicat in formula prezentată este mult prea permisiv şi poate duce la conflicte intre cetăţeni şi demnitarii ce ii conduc, venind astfel în dezavantajul ambelor părţi.

[1] http://www.ethicapublishing.com/inconvenientorinvasive/2CH5.pdf consultat pe data de 7.03.2011

[2] http://www.evz.ro/detalii/stiri/comisia-pentru-drepturile-omului-din-senat-nu-este-de-acord-cu-testarea-psihiatrica-a-demnitarilor.html consultat pe data de 7.03.2011

[3] http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/wikileaks/8169712/WikiLeaks-Do-they-have-a-right-to-privacy.html consultat pe data de 7.03.2011

[4] http://www.fwd.aiesec.ro/articole/sources/articles/200409/199/atasament/atasament_campania_electorala_.pdf consultat pe data de 7.03.2011


A2 (Ioana Gurita)

Mulţumim negatorilor pentru răspunsul amplu şi complex, dar anumite aspecte trebuie clarificate.

Restrângerea fusese propusă la nivelul României deoarece cadrul său normativ este cunoscut cel mai bine de ambele echipe. Renunţând la restrângere, vom comenta criticile aduse cercetării. Conform acesteia, deşi alegătorii sunt bombardaţi cu proiecte electorale, ei simt că nu află nimic. Nici echipele din acest meci, nici lucrările de specialitate invocate de ele nu pot stabili criteriile după care cetăţenii aleg. Cel care decide ce anume îi câştigă încrederea - promisiunile făcute sau calitatea omului care le face - este alegătorul. El e pilonul sistemului electiv democratic şi singurul care legitimează existenţa demnitarului. Iar când alegătorul declară că nu are un minim de date pentru a decide informat, statul trebuie să-l ajute în formarea unei imagini corecte. Considerăm că acest precept fundamental al cazului nostru nu a fost demontat de echipa colegă.

Privitor la principala obiecţie a negatorilor - lipsa de concreteţe a planului legislativ - precizăm că am considerat meciul a fi unul teoretic şi nu unul de strategie. Aşadar, preocuparea noastră este dacă statul trebuie sau nu să susţină informarea cetăţeanului, iar nu şi modul precis în care o va realiza[1].

Însă limitele răspunderii sunt relevante cazului şi au fost trasate foarte clar la aspectele care au legătură cu obligaţiile asumate de demnitari. Spre exemplu, Preşedintele României jură să respecte Constituţia şi legile ţării. Dacă el a întreţinut relaţii sexuale cu o minoră de 14 ani, faptă pedepsibilă cu până la 10 de ani de închisoare[2], a încălcat conduita pe care şi-a asumat-o sau s-a arătat capabil de încălcarea obligaţiilor pe care urmează să şi le asume şi deci fapta sa trebuie dezvăluită. Ignorarea unui astfel de fapt în favoarea calităţilor profesionale sau calificarea lui drept irelevant este imposibil de acceptat.

Pentru trasarea acestor limite afirmatorii au oferit exemple respinse de negatori ca făcând deja parte din status quo. În realitate, obligaţia de declarare a averilor s-a relativizat simţitor[3] respectiv sunt dezvăluite mereu noi date controversate privitoare la istoricul politic considerat deja cunoscut[4]. Nu e deplasat aşadar să reîntărim legitimitatea acestei obligaţii de transparenţă. Alte măsuri au fost considerate exagerate - spre exemplu, examenul psihologic. Aceasta deşi cadrele didactice care nu îl susţin anual sunt concediate[5], deşi examinarea medicală riguroasă condiţionează eliberarea permisului de conducere[6] iar efectuarea unui test antidrog e obligatoriu pentru angajaţi în domenii ce vizează siguranţa publică (poliţist, şofer, muncitor în construcţii)[7]. În lumina acestor rigori, nu putem accepta menajarea tocmai a categoriei profesionale cu cea mai mare răspundere şi putere în stat. Dacă un profesor cu o stare mentală precară sau un şofer nesănătos poate influenţa viaţa a zeci de persoane, câte vieţi influenţează un demnitar printr-o simpla semnătură?

Mai mult, negatorii vorbesc despre evaluarea demnitarilor doar după cum au dus până acum la îndeplinire proiectele propuse, dar prin aceasta omit problema controlului anterior. Un profesor este angajat pe baza pregătirii şi a experienţei sale anterioare, dar un demnitar care nu a mai activat în viaţa politică pe ce criterii poate fi evaluat? Conform negatorilor, exclusiv în baza promisiunilor sale.

Negatorii susţin protejarea demnitarilor de stresul expunerii suplimentare. Dar calitatea specială dobândită de ei în mod voit îi face mai vizibili, chiar şi în afara biroului. Graţie tehnologiei care ne reuneşte într-un „sat global”, demnitarii sunt urmăriţi pretutindeni, din pură curiozitate. Aceasta cu atât mai mult cu cât ei nu se pot dezbrăca de „uniforma profesională” ca orice om de rând. Afirmatorii pledează pentru crearea unui cadru normativ coerent care să permită demnitarilor combaterea speculaţiilor presei de scandal şi a bârfei mărunte prin expunerea corectă a faptelor. Nu se instituie o vânătoare de vrăjitoare, ci se oferă demnitarului şansa reabilitării imaginii sale şi alegătorului şansa de a decide dacă poate trece cu vederea respectivele evenimente. În cazurile menţionate de negatori, cetăţenii nu şi-au putut manifesta judecata prin vot, Hart şi Goldschmidt retrăgându-se din politică voluntar după descoperirea adevărului. Ne surprinde însă nonşalanţa cu care negatorii susţin că divulgarea ipocriziei din prezent (Hart negând adulterul şi invitând presa să-l supravegheze) sau a infracţiunilor grave din trecut ale celor care aspirau la conducere au fost regretabile, ca şi cum personalitatea cuiva ar putea fi atât de puternic scindată încât comportarea privată să nu îi influenţeze deloc comportarea profesională.

Sperăm că sistemul conturat se dovedeşte favorabil atât cetăţenilor, cei care au responsabilitatea deciziei informate, cât şi demnitarilor, cei care lucrează în slujba cetăţii şi cărora li se cere doar respectarea nobleţei şi sobrietăţii pe care titulatura le-o conferă.

[1] Acesta va fi stabilit de legiuitor ca orice altă normă de drept, respectând principiile generalităţii, tipizării şi echităţii. Nicolae Popa, „Teoria generală a dreptului”, ediţia 3, Ed C. H. Beck, secţiunea „Norma de drept”

[2] conform art. 198 din Codul penal al României

[3] Demnitarii care fac declaraţii incorecte nu mai răspund penal, iar candidaţii nu mai sunt obligaţi la declararea averilor, conform modificărilor aduse de Legea 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea ( ANI ) Agenţiei Naţionale de Integritate

[4] Spre exemplu, controversa din jurul colaborării Preşedintelui Traian Băsescu cu Securitatea. http://blog.grupul.ro/?p=1737, consultat la 09.03.2011

[5] de pe http://www.realitatea.net/profesorii-vor-da-anual-testare-psihologica_583297.html, consultat pe data de 08.03.2011

[6] de pe http://hunedoreanul.gandul.info/comunitate/un-altfel-de-examen-psihologic-2564032, consultat pe data de 08.03.2011

[7] cazul Germaniei, http://www.ziare.com/social/capitala/angajatii-vor-fi-supusi-la-teste-antidrog-de-catre-patroni-683636, consultat pe data de 09.03.2011


N2 ()

Negatorii au deosebita plăcere de a încheia această dezbatere aducând o ultima contra-argumentare şi detaliere a cazului.

Suntem mulţumiţi de faptul că echipa afirmatoare a fost de acord cu excluderea restricţiei iniţiale făcute doar pentru cazul României, deoarece aşa cum au spus şi ei, acesta este un meci de valoare deci exemplele şi contextul trebuie să fie unele general valabile. Readucând în discuţie studiile prezentate, trebuie să recunoaştem că nimeni nu poate decide cum anume un demnitar îi câştigă încrederea unui alegător, dar de asemenea dacă publicăm informaţii din viaţa privată a unui om în contextul în care acesta trebuie ales pentru o funcţie publică, nu consideram că informaţiile vor ajuta la crearea unui imagini coerente. De asemenea mass-media are un rol important în manipularea unui mase de oameni, care nu ştiu tot timpul să facă distincţia între viaţa profesională şi cea privată şi în cele din urmă aleg să se axeze pe scandaluri sau bârfe şi nu pe reuşitele sau eşecurile obţinute pe plan profesional. Mai mult trebuie spus faptul că nu tot timpul ziarele de scandal, care publica aceste informaţii legate de viaţa privată a demnitarilor, sunt cele mai profesioniste şi scriu respectivele articole respectând normele jurnalistice, cum ar verificarea informaţiei din minim 3 surse[1]. Astfel în presa pot apărea multe neadevăruri care totuşi rămân în memoria colectivă şi afectează imaginea pe viitor a demnitarilor.

Legat de exemplul ipotetic în care Preşedintele României ar întreţine relaţii sexuale cu o minoră, aceasta va fi judecat, dar după ieşirea din funcţie[2], deoarece statul consideră că deciziile politice luate de un preşedinte pentru ţară sunt mai importante decât ceea ce face acesta în timpul liber. Şi dacă acest lucru ar fi dezvăluit în presă, atunci ar izbucni un întreg scandal şi până la urmă din cauza presiunilor, preşedintele ar fi nevoit să demisioneze din funcţie sau ar fi decăzut din funcţie de către popor.

Mai departe considerăm că noile masuri propuse de echipa afirmatoare ţin mai mult de corectitudinea demnitarului şi de controlarea cumva a acestei corectitudini, decât de satisfacerea dreptului la informare(a curiozităţii) cetăţenilor. Spre exemplu această transparenta sporită pentru declaraţiile de avere, un istoric mai clar al trecutului politic sau examene psihologice/antidrog, ţin de determinarea demnitarilor de a declara cu adevărat anume chestiuni şi de a se supune la teste pentru a dovedi că sunt capabili să deţină o funcţie atât de puternica in stat. Aici s-au mai dat exemplul anumitor angajaţi care trebuie să se supună acestor teste, ceea ce este corect in cazul lor, dar nu se spune nicăieri faptul că rezultatele testelor sunt făcute publice şi apoi mediatizate.

Un demnitar nu este ales într-o funcţie importantă doar din promisiunile pe care le face, ci şi din acţiunile politice întreprinse in trecut şi de finalitatea proiectelor realizate până atunci. Pentru a ajunge să fie votaţi, pentru ocuparea anumitor posturi, candidaţii trebuie să aibă in urma anumite realizări profesionale, cum ar fi cele pe plan politic sau în cadrul altor proiecte ce au venit in sprijinul cetăţenilor. O majoritate de oameni nu va vota pe cineva doar pentru vorbe, ci şi pentru ce a reuşit sa facă până atunci şi nu considerăm că aducerea la cunoştinţă a unor foste relaţii sau prietenii ale persoanei respective vor ajuta cetăţenii să ia o decizie cât mai corectă.

Se pare că este valabil pentru ambele echipe faptul că in presă datorită acestei libertăţii excesive vor apărea anumite scandaluri şi bârfe pe care afirmatorii consideră că le vor rezolva prin oferirea demnitarilor unui drept la replica. Aici apare problema, deoarece demnitarul va trebui să fie atent la ce declaraţii apar despre acesta şi să caute dovezi în favoarea lui pentru a demonta povestea prezentată de tabloide sau ziarele de scandal. Şi tocmai stresul exercitat asupra demnitarului este unul puternic datorita, în primul rând, a publicării respectivului scandal, iar apoi datorită faptului că demnitarul trebuie să caute căile prin care poate să-şi demonstreze nevinovăţia. Referitor la exemplele lui Hart şi Goldschmidt, acestea arată faptul că s-a exercitat o presiune atât de puternica asupra acestor persoane, încât au fost nevoiţi să se retragă din politică şi nu au făcut-o datorită unei incompetenţe sau a unui eşec profesional, ci deoarece poporul işi crease o imaginea negativă asupra lor, pentru că aceştia au avut relaţii sexuale cu diferite persoane.

Ceea ce a vrut sa sugereze cazul negator în esenţă este că meseria de demnitar[3] este una extraordinar de important şi trebuie ales cu mare grijă cine ocupă această funcţie, iar alegerea nu trebuie făcută după viaţa personală a candidaţilor, ci după potenţialul profesional, şi mai mult odată ajunşi în funcţie, demnitarii nu trebuie suspuşi unui presiuni mediatice, din care să scape cumva, căutând argumente, dovezi şi situaţii ce vin în favoarea lor.

În încheiere pentru a satisface ambele drepturi şi anume dreptul cetăţenilor la informare şi dreptul demnitarilor la viaţa privată, trebuie să facem publice cât mai multe informaţii ce ţin de deciziile luate de demnitari şi de stadiul în care se află proiectele acestora, şi să ferim cetăţenii de simple bârfe şi poveşti de scandal ce ţin de viaţa privată a demnitarilor şi care vin în defavoarea ambelor părţi.

[1] http://www.wall-street.ro/articol/Marketing-PR/100304/Razvan-Corneteanu-Presa-si-a-pierdut-cititorii-din-cauza-calitatii-proaste-a-continutului.html, consultat pe data de 11.03.2011

[2] conform art. 84 din Constituţia României

[3] http://lex.justice.md/md/336193/, consultat pe data de 11.03.2011



Decizia:

Radu Ocrain

A1. Afirmatorii prezinta un caz puternic si bine documentat. Definitiile sunt echilibrate, fiind usor de acceptat pentru ambele echipe. Restrangerea nu este atat de importanta, deoarece cazul prezentat se poate aplica in orice situatie. Acest fapt este demonstrat ulterior in meci, cand se renunta la restrangere.

Argumentele sunt bine sustinute cu dovezi si rationamente, alocandu-se suficient spatiu din discurs pentru dezvoltarea acestora. Per total, un discurs bun. 22 puncte

 

N1. Negatorii sunt de acord ca viata privata a demnitarilor difera de cea a cetatenilor simpli, insa incearca sa priveasca acest fapt dintr-un alt unghi, aratand importanta protejarii acesteia. Restrangerea este atacata, iar afirmatorii accepta sa treaca discutia la nivel global. Negatorii incearca sa dovedeasca ca informatiile pe care afirmatorii le cer demnitarilor nu tin neaparat de viata privata, fiind obligatorii pentru diferite ocupatii.

Exemplele aduse in cadrul acestui discurs ar fi trebuit mai bine explicate, deoarece in forma pura, ele pot fi folosite de ambele echipe. Ar fi fost interesat sa se arate relevanta exemplelor pentru cazul negator. 25 puncte

 

A2. In acest discurs afirmatorii nu adreseaza una dintre problemele ridicate de negatori, mai exact faptul ca informatiile considerate private sunt de fapt publice pentru un numar mare de pozitii/meserii. Ramane in aer problema criteriilor dupa care cetatenii isi aleg reprezentantii. 23 puncte

 

N2. Negatorii arata in discursul final ca masurile pe care le propun afirmatorii nu sunt legate de viata privata a demnitarilor, ci de corectitudinea acestora. Se revine la exemplul relatiilor sexuale cu o minora. Negatorii sunt de acord cu afirmatorii referitor la pedepsirea acestui fapt. Ceea ce difera este momentul aplicarii. Nici una dintre echipe nu reuseste sa demonstreze care dintre momente este mai potrivit. 25 puncte

 

In aceasta dezbatere au existat cateva puncte duse pana la ultimul discurs:

  1. Modul in care cetatenii voteaza. Afirmatorii sustin ca votul trebuie sa ia in considerare si viata privata a demnitarului, in timp ce negatorii doresc sa se ia in calcul doar calitatea profesionala. Ambele echipe aduc argumente pentru fiecare caz, dar nu reusesc sa ierarhizeze o masura inaintea celeilalte. Astfel, acest punct ramane indecis.
  2. Informatiile care constituie viata privata. Afirmatorii aduc ca informatii de importanta testele psihologice si declaratiile de avere. Negatorii ne demonstreza ca aceste informatii sunt facute publice deja, sau sunt necesare si pentru alte meserii/clase sociale. Afirmatorii nu arata importanta altor informatii din viata privata a demnitarilor care ar putea fi vitale pentru cetateni. Astfel, negatorii concluzioneaza ca cetatenii sunt deja informati cu privire la detaliile importante, si masura ar duce la aparitia de “barfe” in presa. Negatorii castiga acest punct, care se dovedeste a fi vital pentru meci.

 

Din aceste motive, consider ca echipa castigatoare in aceasta dezbatere este echipa negatoare. Felicitari ambelor echipe pentru o dezbatere stransa si de calitate, si succes in continuare.

 

A1 -> 22 puncte
N1 -> 25 puncte
A2 -> 23 puncte
N2 -> 25 puncte
Castiga echipa:

Cezar si Voluntar (negatori)


Vrem parerea ta! Pentru asta, trebuie sa te loghezi.

Un proiect
Ardor
Finanțatori
Open Society Foundation
MemoPlus
Parteneri
Policy Center
British Council
Europuls
Ce-Re
Prime Romania
Centrul pentru jurnalism independent
Aisec
Cogitus
Foreign Policy
Elsa
Voluntari pentru idei si proiecte
Trust
Leap
Asociatia young initiative
Asjc
Osut
Susținători Parteneri instituționali
Parteneri media
HotNews
Romania Pozitiva
Think Outside The Box
Carevasazica
Studentie.ro
startub.unibuc.ro
Iasi fun
Ziarul de Iasi
KissFm
Acest proiect este finantat cu sustinere din partea Comisiei Europene. Aceast publicatie [comunicare] reflecta doar vederile autorului, iar Comisia nu poate fi facuta responsabila pentru utilizarea informatiei pe care o contine.