Login  Register
Email:

Pass:

forgot password?

Email:

login?

'Aurora si Anca' (afirmatori) vs 'Irina si Maria' (negatori)

A1 (Anca Ditoiu)

E timpul ca dreptul cetăţenilor la informare să fie mai important decât dreptul demnitarilor la viaţa privată?

Este foarte important ca cetatenii sa fie informati, de aceea dreptul acestora la informare are o importanta mai deosebita, decât dreptul demnitarilor la viata privata.

Pentru a putea discuta pe marginea acestei motiuni trebuiesc mai întâi definiti termeni de lucru si anume: drept, viata privata, demnitari.

Astfel ca prin demnitar intelegem urmatoarele functii: prim-ministru, ministru de stat, ministru, şef al Cancelariei Primului-Ministru, secretaru de stat şi asimilatul acestuia din cadrul ministerelor, Cancelaria Primului-Ministru, Secretariatul General al Guvernului, şi Departamentul pentru Relaţia cu Parlamentul, precum şi prefectul ca reprezentant al Guvernului.[1]

Dreptul reprezinta totalitatea regulilor de conduita stabilite si sanctionate de stat si care sunt aduse la indeplinire prin forta de constrangere a statului. El a aparut din cele mai vechi timpuri, odata cu nevoia de aparare a unor valori sociale si a fost imbunatatit continuu de-a lungul dezvoltarii societatii umane.[2]

Viata privata vizeaza sfera intima a unei persoane, de a trai la adapost de privirile straine. Totodata viata privata sociala priveste dreptul persoanei de a stabili si dezvolta relatii cu semeni sai, precum si dreptul de a hotari asupra modului de reprezentarea a sa in public. Posibilitatea unui demnitar de a se hotari asupra felului in care isi face aparitia in public este limitata, avand in vedere ca aceasta exercita o functie de autoritate publica, iar imaginea sa in media contribuie la o dezbatere de interes public.[3]

In primul rand, oamenii au dreptul sa ii cunoasca cu adevarat sau in mare parte pe cei care detin puterea. Oamenii ii judeca pe demnitari in functie de ceea ce fac in sfera privata a vieti lor, deoarece modul in care se comporta in privat spune ceva despre cum vor actiona in public. Atunci când o persoana iese din anonimat si intra in viata publica trebuie sa stie si sa constientizeze ca anumite probleme considerate ca apartinand sferei private devin probleme de interes public, mai ales pentru candidatul la functia de demnitar. Demnitarii ar trebuie sa isi dea seama ca detinand o asemenea pozitie importanta într-un stat, interesul public are castig de cauza in fata interesului particular. De asemenea, faptul ca un demnitar sufera de o anumita boala care ii poate afecta deciziile din sfera publica ar trebui adusa la cunostinta cetatenilor, deoarece ei sunt cei afectati in mod pozitiv sau negativ de deciziile/actiunile demnitarilor.

In al doilea rand, se pune problema dreptului la libera exprimare care poate fi usor de observat prin analizarea libertatii de exprimare a mass-mediei. Bineinteles, ca acest drept are si limitele sale date de cat se poate intra in viata personala a unei persoane. Nu ne referim aici la tabloide, ci de ziarele serioase care au ca scop informarea publicului larg. Astfel ca dreptul la informare primeaza in fata dreptului la viata privata, mai ales in cazul persoanelor cu rang de demnitar. Insa, asa cum am mai spus, când o persoana decide sa intre in viata publica, mai ales in viata politica, acesta tebuie sa isi asume si responsabilitati si riscuri deopotriva. Luam ca exemplu concret situatia in care un demnitar duce o politica bazata pe importanta familiei si pe adevar. Daca in viata privata el nu se conduce dupa aceste principii si nu numai, oamenii au dreptul sa cunoasca acest lucru, pentru ca daca in propria sa viata demnitarul nu se poate conduce respectand aceste aspecte pe care le promoveaza, cum pot avea cetatenii încredere ca o asemenea persoana le poate reprezenta interesele asa cum trebuie?

In al treilea rand, reputatia, bunul renume pe care un demnitar o poseda este judecat atat in functie de realizarile sale in exercitiul atributiilor de serviciu, cat si in privinta  actiunilor sale din domeniul privat. Demnitarii sunt criticati mai intai in privinta vietii lor private, si dupa aceea in privinta functiei indeplinite. Ceea ce trebuie sa intelegem este faptul ca desi, si ei au dreptul la viata privata, aceasta dispare intr-o proportie destul de mare atunci cand isi asuma un rol public, si prima lor datorie este informarea cetatenilor si pastrarea unei relatii cu ei amiabila si receptiva.

In concluzie, dreptul cetatenilor la informare este mai importanta decat dreptul demnitarilor la viata privata, deoarece actiunile acestora ii pot afecta pe cetateni si le ofera acestora o privire de ansamblu asupra celor care le reprezinta interesele, urmarind daca si in viata privata se conduc dupa aceleasi principii pe care le sustin in sfera politica.


[2] Emil, Dersidan. Dictionari de Termeni Juridici, Editura Proteus, Bucuresti, 2006, p. 149

[3] Raluca, Miga Besteliu. Catrinel, Bumar. Protectia Internationala a Drepturilor Omului, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2008, p. 156-157

Bibliografie:

http://www.intelligencesquared.com/events/sex-bugs-and-video-tapes

http://www.scu.edu/ethics/practicing/focusareas/government_ethics/introduction/personal-lives.html#q2

http://www.cdep.ro/comisii/munca/pdf/2005/av112.pdf

Emil, Dersidan. Dictionari de Termeni Juridici, Editura Proteus, Bucuresti, 2006

Raluca, Miga Besteliu. Catrinel, Bumar. Protectia Internationala a Drepturilor Omului, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2008


N1 (Maria Ionita)

Oamenii au un set de drepturi inerente dintre care face parte şi dreptul la viaţă privată [1].

 

Este important să definim drepturile în acest mod deoarece, dacă drepturile oamenilor sunt dependente de poziţia statului faţă de ele, acestea depind de schimbările politice şi abuzuri precum cele din nazism şi din comunism pot avea loc. Acesta este şi motivul pentru care Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi CEDO au fost adoptate. Aşadar nu putem fi de acord cu definiţia pur pozitivistă pe care afirmatorii înţeleg să o ofere pentru termenul drept şi o înlocuim cu definiţia drepturilor naturale cu care oamenii se nasc.

 

De asemenea, ţinem să precizăm că este o practică neonestă ca o echipă să introducă fragmente de argument în definiţii sperând că acestea nu vor fi contra-argumentate deoarece definiţiile trebuie să fie neutre şi să folosească doar ca fundament al dezbaterii. Din acest motiv cerem arbitrului să nu ia în considerare ultima parte a definiţiei dreptului la viaţă privată.

Suntem de acord cu definiţia termenului demnitar.

 

Ţinem să precizăm nişte aspecte care nu au fost stabilite de afirmatori, dar care vor îmbunătăţii calitatea dezbaterii. În primul rând nu ni s-a oferit un standard sau un criteriu după care să apreciem că interesul general justifică ingerinţa în viaţa privată a unei persoane. Din acest motiv noi propunem drept criteriu testul stabilit de CEDO: interesul unei societăţi democratice [2]. Afirmatorii nu ne-au oferit decât un singur exemplu de situaţie care ţine de viaţa privată: viaţa de familie a demnitarului care susţine familia şi adevărul. Vom presupune că afirmatorii se referă la situaţia unui demnitar care este infidel deşi susţine măsuri de protecţie a familiei.


Acestea fiind stabilite, cazul afirmator urmează să fie respins pe baza următoarelor argumente:

Nu avem o justificare valabilă pentru această ingerinţă într-o societate democratică. Ca să ne dăm seama dacă demnitarii sunt imorali nu avem nevoie să le încălcăm viaţa privată. Există în prezent un sistem foarte puternic de verificare a demnitarilor care include: ANI, DNA, declaraţii de avere şi declaraţii de interese [3] şi o societate civilă care întocmeşte periodic liste negre ale demnitarilor şi funcţionarilor publici[4]. Acestea sunt informaţii cu adevărat utile cetăţenilor deoarece arată care demnitar a lucrat împotriva interesului public. Orice acţiune în viaţa privată care ar afecta până la urmă interesul public va ajunge în final în spaţiul public. Din acest motiv ingerinţa în viaţa privată a demnitarului apare ca nejustificată. Mai ales că viaţa privată include şi persoane care nu sunt demnitari. În exemplul afirmator să admitem prin absurd că ne interesează că demnitarul x are o aventură cu o tânără. Nu avem nici o justificare pentru a încălca şi viaţa privată a acestei tinere. Cercul de persoane vizate de autorităţi sau de presă poate fi extins oricât întrucât afirmatorii nu ne-au oferit nişte limite ale acestei ingerinţe. Astfel se poate ajunge la abuz faţă de persoane private care nu exercită nici o putere.


Ajungem astfel la ideea că aceste informaţii din viaţa privată a demnitarului sunt în marea majoritate a cazurilor în cel mai bun caz inutile şi în cel mai rău caz un veritabil „hering roşu” [5] pentru dezbaterea publică. În exemplul oferit de afirmatori faptul că demnitarul x are o aventură nu ar trebui să ne facă să ne opunem iniţiativei lui de a acorda un concediu maternal mai lung. O astfel de atitudine ar fi iraţională din partea noastră deoarece am critica omul şi nu ideea. Din păcate, o astfel de atitudine ar fi încurajată de invadarea vieţii private a demnitarilor. Afirmatorii spun că nu se referă la tabloide. Noi vrem să ne referim mai ales la tabloide în condiţiile în care acestea generează agenda publică şi sunt pe primul loc la tiraj şi la vizualizări online [6]. Prin urmare invadarea vieţii private va aduce un plus de informaţie picantă cetăţenilor şi va tulbura dezbaterea publică care oricum are o calitate foarte slabă în România.


Aşadar, deoarece avem suficiente instrumente pentru a preveni infracţiunile, există pericol de abuz şi calitatea dezbaterii publice va fi afectată, dreptul publicului de a şti nu trebui să fie considerat mai important decât dreptul cetăţenilor la viaţă privată.


[1]http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/declaratia_drepturilor_omului/

 

[2]http://jurisprudentacedo.com/Conventia-CEDO/Pagina-2.html

 

[3]http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=405


[4]http://www.romaniacurata.ro/listelenegre.php

[5]http://ro.wikipedia.org/wiki/Hering_ro%C8%99u

[6]http://www.realitatea.net/sna-tabloidele-cele-mai-citite-ziare-din-romania-si-cu-cele-mai-mari-cresteri-de-cititori_650797.html


A2 (Aurora Gheorghe)

E timpul ca dreptul cetăţenilor la informare să fie mai important decât dreptul demnitarilor la viaţa privată?

 

În primul rând, nu am introdus în definiţiile termenilor fragmente de argument. Am căutat definiţii care să explice cel mai bine conceptele cu care lucrăm. De altfel, noi am oferit trei definiţii, nicidecum două după cum lăsaţi a se înţelege din fraza prin care spuneţi ce definiţii considerati sau nu valide.

În al doilea rând, spuneţi că nu am precizat un standard în funcţie de care să măsurăm interesul general şi propuneţi hotărârile de jusisprudenţă stabilite de CEDO. Conform Convenţiei CEDO, Titlul I, Art. 8, referitor la dreptul la respectarea vieţii private şi a familiei, paragraful 1 spune: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale."[1] Însă paragraful următor vine în continuarea acestuia: "Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."[2] Acest paragraf justifică intervenţia în viaţa privată a persoanelor. Dar noi nu ne referim la orice persoană, ne referim la demnitari care au responsabilităţi în faţa cetăţenilor iar aceştia au dreptul să ştie cine îi reprezintă şi iau decizii pentru ei. Demnitarii reprezintă, dacă putem spune, o categorie aparte de indivizi în cadrul societăţii. Regulile valabile pentru toţi cetăţenii nu li se aplică în totalitate.

În al treilea rând, cetăţenii nu au in mod constant acces la declaraţiile de avere şi de interese ale demnitarilor. Le vine mult mai uşor să urmărească ştirile, să asculte radio sau să citească ziarele. De asemenea, noi ne referim, strict la persoane cu funcţii de demnitar, deci ceea ce fac în sfera privată, după cum am mai spus şi in discursul anterior, îi priveşte pe cetăţeni până la un anumit punct. De aceea când ne-am referit la presa scrisă, am ţinut să precizăm că nu luăm în considerare tabloidele (care au ca scop să vândă cât mai multe ziare, nu să informeze cetaţenii), ci ziarele care se respectă deoarece acestea au cu adevărat scopul de a informa cetaţenii. Aceste ziare nu intră “cu bocancii” în viaţa privată a demnitarilor, ci doar înregistrează fapte pe care mai apoi le oferă publicului interesat de ce fel de persoane îi reprezintă interesele. În exemplul vostru concret cu demnitarul care o aventură cu o tânără putem spune că ziarele cu adevarat serioase nu dezvăluie identitatea celeilalte persoane, ba chiar în fotografii (în cazul în care există şi sunt publicate) li se cenzurează faţa. Ziarele la care noi cu siguranţă nu ne-am referit şi le-am exclus sunt tabloidele, iar acestea sunt cele care încalcă dreptul la viaţa privată în cazul tinerei la care vă refereaţi. Mai mult, după cum am mai spus şi mai sus, tabloidele nu caută să informeze ci să hranească cetăţeanul cu picanterii din viaţa vedetelor; mai rar apar în tabloide demnitari.

Mai departe ţinem să precizăm că probleme ce în mod normal ţin de viaţa privată (cum ar fi starea de sănătate), în cazul demnitarilor ţin de viaţa publică şi de acţiunile pe care aceştia le desfăşoară s-ar putea să fie într-o mai mică sau mai mare măsură influenţate de această stare de sănătate mai mult sau mai puţin precară. Este foarte important să o cunoaştem, mai ales sănătatea mentală deoarece hotărârile pe care le ia si acţiunile pe care le desfăşoară pot afecta securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, ordinea ţării sau drepturile şi libertăţile celorlalţi cetăţeni.

În concluzie, nu negăm că dreptul la viaţă privată nu este important, dar dreptul cetăţenilor la informare este mult mai important decât dreptul demnitarilor la viaţă privată deoarece deciziile lor sunt cele care îi afectează pozitiv sau negativ pe cetăţeni.

 

[1] http://jurisprudentacedo.com/Conventia-CEDO/Pagina-2.html

[2] Idem

Bibliografie:

http://jurisprudentacedo.com/Conventia-CEDO/Pagina-2.html

 

 


N2 (Irina Naraevschi)

Buna ziua, in discursul de astazi voi trata trei puncte. In primul rand voi vorbi despre necesitatea existentei unei egalitati intre cetateni, fie acestia demnitari sau nu. In cel de-al doilea rand am sa vorbesc despre firul de ata pe care o sa incerce echipa afirmatoare sa balanseze echilibrul dintre adevar si prea mult adevar. Nu in ultimul rand am sa discut despre problemele pe care le au (sau nu) demnitarii, insa cum acestea nu sunt relevante pentru ceea ce vor sa faca ei. Inainte de a incepe am sa notez faptul ca desi afirmatorii au adus aminte definitiile lor, nu au adus nici un fel de material (re)constructiv, deci vom presupune ca am cazut de acord si clarificarile aduse de echipa negatoare raman valabile.

Un individ, inainte de a deveni demnitar, este cetatean iar dupa ce inceteaza din calitatea de demnitar, acesta revine la a fi un simplu cetatean. In tot acest timp individul nu decade din calitatea de cetatean ci mai degraba primeste prerogative in plus (delegate de cetateni), asta insemnand ca orice mecanisme de control am implementa, acestea nu trebuie sa intre in conflict cu statutul persoanei. Diferenta dintre mecanismele de control ale statului si cele care se bazeaza pe opinia publica este ca primele pastreaza integritatea institutiei statului, in timp ce a doua metoda (public, in media) are ca efect principal discreditarea individului dar si a institutiei din care acesta face parte. Oricat de mult ne-ar displacea demnitarii imorali, care incalca legea sau care au relatii extraconjugale etc., acestia ar trebui investigati de mecanisme de control care nu numai ca au autoritatea de a investiga toate afacerile persoanei respective, dar si puterea de a trimite sub acuzatie persoanele respective. Aceste doua puteri lipsesc media (adica solutia echipei afirmatoare), tot ce ar putea face aceasta ar fi sa vorbeasca despre nereguli, nimic altceva. Sigur, oamenii vor sti, insa dincolo de asta nu se va intampla nimic.
Cel de-al doilea punct la care vreau sa fac referinta este echilibrul precar pe care echipa afirmatoare ne propune sa-l cream. Spunem precar, pentru ca de fapt afirmatorii ne propun sa acceptam neconditionat si fara rezerve faptul ca ziarele “de prestigiu”, “care vor sa informeze cetatenii” (nici macar nu ne vom referi la tabloide, care au un tiraj mult mai mare si deci un impact mai mare -- atat “pozitiv”, de informare a cetateanului, cat si negativ, de imagine a demnitarului si a institutiei pe care acesta o reprezinta) vor face acest lucru reusind sa pastreze toate “victimele colaterale” (tinerele amante dar si familiile demnitarilor) in siguranta, fara sa le atraga in aceasta “demascare” ce nu are ca scop justitia, ci doar un fel de distractie sadica ce are ca subiect persoana publica. Mai mult decat atat, vor face acest lucru de fiecare data, pastrand tot timpul cele mai inalte valori morale. Pare greu de crezut.

In ultimul rand as vrea sa vorbesc despre relevanta informatiilor pe care le poate aduce media in cursul unei dezbateri publice pentru un subiect dat. Acestea se pot referi fie la persoana care sustine o parte a dezbaterii (ar trebui sa avem autostrada X, ajutor social Y, masurile W anti-criza), fie la obiectul dezbaterii in sine. Informatiile pertinente legate de persoana respectiva sunt cunoscute deja, prin declaratii de avere, mecanisme anti-coruptie etc. Daca echipa afirmatoare considera ca acestea sunt ineficiente putem ori sa le eficientizam ori sa le eliminam, evident cea din urma nefiind o optiune reala. Ajungem (sau vom ajunge) intr-un punct in care informatiile pertinente legate de individ vor fi cunoscute de factorii decizionali care pot sa ia masuri, daca acestea sunt necesare. Ramane sa ne intrebam, ce alte informatii ar dori media sa cunoasca despre indivizi? Oare intr-o dezbatere  ar trebui sa castige parerile personale, viciile, bolile (da, oamenii se imbolnavesc dar asta nu inseamna ca trebuie sa ne pierdem increderea in ei -- considerati oare ca Roosvelt sau Churchill nu meritau increderea poporului lor? ) sau alti factori? Echipa negatoare de astazi crede ca nici unul din acei factori nu reprezinta un argument valid intr-o lupta a ideilor.

Credem ca drepturile (printre care si acela la o viata privata) oamenilor parvin inainte de apartenenta la stat, de aderarea la CEDO sau orice altceva, acestea fiind drepturile pe care le are (si le-a avut) fiecare din noi (chiar daca anumite perioade istorice au fost marcate de incalcari majore ale lor) iar acestea nu ar trebui luate cetateanului.



Decizia:

George Maxim

Partea 1 – Comentarii generale si individuale

Runda a fost una echilibrata, cu argumente bune de ambele parti dar care puteau fi completate prin exemple pertinente pentru contura mai bine rationamentele construite.

Cazul afirmator este compus din 3 argumente: cel al transparentei, libertatii de exprimare si reputatiei. Ca prima observatie, definitia termenului de demnitar este incompleta deoarece se poate considera ca primarii, consilierii locali etc. nu fac parte din categoria persoanelor publice vizate. Al doilea argument se refera mai degraba la dreptul de a informa cetatenii si tine mai putin de libertatea de exprimare propriu-zisa ci de gradul de expunere in mass media la care este supus un demnitar. In ultimul rand, faptul ca ”demnitarii sunt criticati […] functiei  indeplinite” nu constitue un rationament valid deoarece denota doar o practica reprobabila (daca ar aplicat acest criteriu de egalitate intre viata privata si cea publica, Hitler -  vegetarian si mare iubitor de animale ar fi preferabil lui Churchill – alcoolic si Roosevelt – paralizat).

Contraargumentarea din partea negatorilor incepe printr-o serie de atacuri la definitiile aduse de afirmatori si continua prin a propune un criteriu (cel sustinut de CEDO). Prima linie de respingere se axeaza pe institutiile care verifica demnitarii, dar care presupune de la sine inteles ca acele informatii de interes public chiar vor ajunge la public fara eforturile mass mediei. Pentru a discuta pe exemple concrete, un caz foarte util ar fi fost al fostului presedinte francez Mitterand care intretinea o amanta din bani publici. Mai departe, linia de argumentare legata de mass media face obiectul unei dezbateri separate legate de rolul mass media si practicile curente ale acesteia. Merita mentionat faptul ca orice demnitar care ca a fost victima unei calomii din partea mass media are la dispozitie mijloace legale pentru a se apara.

Discursul concluziv afirmator se axeaza in primul rand pe completarea criteriului negator si considera ca demnitarii sunt supusi unui tratament diferentiat. Din pacate se revine la discutia legata de mass media care este inutila si releva o confuzie in argumentarea afirmatoare: orice mijloc de informare privat cauta sa obtina un profit cat mai mare (fie pe baza de o politica editoriala tabloidala sau de tip quality). Contra-argumentul legat de starea de sanatate este unul valid deoarece in momente cruciale este important pentru cetateni sa fie informati asupra starii de sanatate a celor care ii conduc (cateva exemple: Kennedy – dependent de calmante si sedative in timpul crizei rachetelor din Cuba, Reagan – probleme serioase de discernamant, Eltin – dependenta de alcool s.a.).

Discursul concluziv negator incepe prin a corecta eroarea de logica in privinta drepturilor demnitarilor si mecanismelor de control vs. mass media. Iarasi, aria de conflict legata de mass media nu isi are rostul deoarece nu se poate discuta doar despre o mass medie tabloidala si una bazata doar o informare de calitate. Respingerea legata de informatii private legate de sanatate, vicii etc. nu este convingatoare deoarece asa cum este mentionat mai sus in momente importante soarta cetatenilor nu poate fi incredintata unor indivizi care au probleme serioase de sanatate si mai ales discernamant. Mai mult, intr-un proces electoral nu numai ideile sunt cele dezbatute ci si caracterul canditatului. In fine, concluzia discursului nu este valida deoarece nicaieri pe parcursul dezbaterii nu s-a pus problema “luarii unor drepturi”.

Partea 2 – Verdict si punctaje

In concluzie, calitatea dezbaterii este una ridicata dar lipsa exemplelor concrete opresc rationamentele din a deveni argumente convingatoare. Din pacate, dezbaterea a fost in a doua parte concentrata pe calitatea si metodele mass mediei, iar aceasta arie de conflict nu a fost clar delimitata si face obiectul unei problematici separate. In acordarea verdictului s-a luat in considerare criteriul propus de negatori impreuna cu completarea adusa de echipa afirmatoare. Astfel, daca “nu este admis amestecul […] libertăţilor altora” iar echipa negatoare a demonstrat ca exista un sistem care lucreaza conform acestui principiu si echipa afirmatoare nu a adus contraargumente in vedere respingerii calitatii suficiente din status qvo, verdictul merge catre ECHIPA NEGATOARE.

Vorbitor

Continut

Strategie

Stil

Total

A1

12

8

4

24

N1

13

9

4

26

A2

11

7

5

23

N2

12

9

4

25

A1 -> 24 puncte
N1 -> 26 puncte
A2 -> 23 puncte
N2 -> 25 puncte
Castiga echipa:

Irina si Maria (negatori)


Vrem parerea ta! Pentru asta, trebuie sa te loghezi.

Un proiect
Ardor
Finanțatori
Open Society Foundation
MemoPlus
Parteneri
Policy Center
British Council
Europuls
Ce-Re
Prime Romania
Centrul pentru jurnalism independent
Aisec
Cogitus
Foreign Policy
Elsa
Voluntari pentru idei si proiecte
Trust
Leap
Asociatia young initiative
Asjc
Osut
Susținători Parteneri instituționali
Parteneri media
HotNews
Romania Pozitiva
Think Outside The Box
Carevasazica
Studentie.ro
startub.unibuc.ro
Iasi fun
Ziarul de Iasi
KissFm
Acest proiect este finantat cu sustinere din partea Comisiei Europene. Aceast publicatie [comunicare] reflecta doar vederile autorului, iar Comisia nu poate fi facuta responsabila pentru utilizarea informatiei pe care o contine.