Login  Register
Email:

Pass:

forgot password?

Email:

login?

'Elena si Ioana 97c' (afirmatori) vs 'Alexandra si Dragos cc1' (negatori)

A1 (Elena Giol)

E timpul ca dreptul cetăţenilor la informare să fie mai important decât dreptul demnitarilor la viaţa privată?

   A fi informat, în ziua de azi este ceva esențial,  pentru că suntem oameni și, vrem sau nu,  trăim într-o comunitate și trebuie să fim informați cu privire la ceea ce se întampla în lume și, mai ales, în jurul nostru.

Demnitarii sunt cei care ne reprezintă, cei în care noi ne punem toată încrederea, cei în favoarea cărora renunțăm la unele drepturi și prin urmare și ei trebuie să facă sacrificii, să demonstreze că sunt demni de ceea ce noi, oamenii obișnuiți, le oferim, să renunțe chiar și la intimitate dacă responsabilitățile față de alegători implică acest lucru.Așadar, dreptul la informare al cetățenilor este mai important decât dreptul demnitarilor la viața privată?Cu siguranță da.

     În primul rând, de cele mai multe ori există o mare discrepanță între ceea ce demnitarii afirmă, între ideile pe care le postulează și adevăratele lor intenții. Pentru a câștiga voturile cetățenilor cei mai mulți apelează la promisiuni și făgăduințe pe care, cel mai probabil, nu au de gând să le ducă la îndeplinire. În aceste condiții, este important ca cetățenii să aibă acces la cât mai multe detalii ce țin de viața privată a demnitarilor pentru ca în acest fel să își poată forma o imagine de ansamblu mult mai realistă decât cea pe care politicienii vor să o creeze.

     În al doilea rând, viața privată a oamenilor politici scoate la iveală aspecte esențiale despre personalitatea și caracterul acestora, aspecte relevante pe care oamenii trebuie să le cunoască atunci când aleg să-i voteze. Principiile și normele după care se ghidează un demnitar în viața sa privată reprezintă un indiciu semnificativ și pentru viața lor publică. Un grad de moralitate scăzut indică, de exemplu, o probabilitate mare de a încălca regulile societății și chiar de a comite infracțiuni.

     În ultimul rând, mulți ar putea să se întrebe ce importanță are modul unui demnitar de a se ghida în viața privată dacă el își face treaba corect, dacă își îndeplinește sarcinile și își atinge obiectivele. Are o foarte mare importanță. Înainte de a ajunge în funcție majoritatea demnitarilor susțin că meseria este viața lor, că se vor dedica trup și suflet pentru comunitate, că vor acționa pentru a-și atinge obiectivele cum acționează și în viața lor privată. Așadar dacă viața lor privată înseamnă haos, dezordine, lipsă de interes, de moralitate, de profesionalism, asta va însemna și viața lor publică, aceste elemente vor caracteriza și felul în care  se vor dedica slujbei în favoarea cetățenilor.

     În concluzie, dacă ar fi să cântărim dreptul la informare al cetățenilor și dreptul vieții private al demnitarilor, balanța va înclina în favoarea cetățenilor și acest lucru este de înțeles.Odată ce vrei să vorbești în numele cetățenilor, să iei decizii pentru ei, să acționezi în numele lor, atunci trebuie să le arăți toate aspectele care țin de viața ta, pentru că doar așa poți fi credibil și poți arăta cât de implicat ești.  




N1 (Dragos Movila)

Ideea de „drepturi ale omului” îşi are rădăcinile în cele mai vechi timpuri. În anul 300 î.Hr. filosofia greco-romană întemeiată de Zenon contura ideea că fiecare individ este îndreptăţit să pretindă recunoaşterea propriei sale demnităţi şi respectarea lui ca persoană.

Dreptul la viaţa privată face parte dintre drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, reglementate de Convenţia Europeana a Drepturilor Omului prin dispoziţiile art. 8, potrivit căruia „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale".

Echipa negatoare combate moţiunea şi consideră că dreptul cetăţenilor la informare nu trebuie să încalce un alt principiu democratic si universal care se referă la dreptul cetăţenilor la viaţă privată.

Pe de o parte, dreptul cetăţeanului la informare nu este mai presus dreptului de a  avea o intimitate , iar anumite detalii privind viaţa privată a persoanelor publice nu ar trebui să facă subiectul presei. Pe de altă parte, este important ca demnitarilor şi persoanelor publice în general să nu li se ignore calitatea de cetăţeni. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti nu sunt condiţionate de funcţia sau locul de muncă. Asemenea oricărui cetăţean, şi demnitarul are dreptul la o  informare viabilă sau la viaţă privată.

Afirmatorii susţin că de multe ori demnitarii mint în campanii şi, pentru a câştiga voturi, fac promisiuni pe care ştiu ca nu le vor respecta. În opinia afirmatorilor cunoscând viaţa privată a demnitarilor ne putem da seama de adevăratele lor intenţii. Oare aşa să fie? Un candidat care promite că va fi alături de cei săraci trebuie să fie şi el sărac pentru ca publicul care îi urmăreşte viaţa privată să aibă încredere în ceea ce spune? Faptul că este milionar înseamnă că îi va ajuta pe cei bogaţi sa devină şi mai bogaţi, iar problema săracilor îl va lăsa indiferent? Dar un candidat ale cărui afaceri au dat faliment nu poate promite creştere economică pe motivul că nu ar fi un bun economist? Cu siguranţă viaţa privată nu ne poate spune cum va fi un candidat în poziţia de demnitar. În plus, niciun demnitar nu îşi desfăşoară activitatea independent, ci face parte dintr-un mecanism complex al statului care presupune organisme coercitive, organisme de control, legi, consilieri. În sistemul democratic, eventualele abateri de la reguli sunt corectate de această capacitate de autoreglare a instituţiilor statului.

Un alt aspect pe care echipa afirmatoare îl consideră important este ideea că viaţa privată a oamenilor politici scoate la iveală elemente cheie ale personalităţii şi caracterului acestora. Dacă lucrurile ar sta în acest fel, ar însemna că suntem o naţiune de „fini psihologi” si psihanalişti pregătiţi în fiecare moment să analizeze conexiunile şi implicaţiile fiecărei acţiuni a politicienilor. În realitate, lucrurile stau cu totul diferit. Singura motivaţie pentru care publicul este interesat de viaţa privată a demnitarilor este apetenţa spre scandalos şi spectaculos. În acest moment, „tabloidizarea” societăţii este un fenomen global, iar vânătoarea intimităţii demnitarilor nu pare a canaliza energiile publice înspre analize intrinseci ci, mai degrabă, înspre subiecte facile şi cancanuri.

Să presupunem totuşi, prin absurd, că viaţa privată a oamenilor politici ar putea să ne spună cum vor acţiona aceştia în viitor. O scurtă incursiune in istorie ne poate fi de folos. Alexandru Ioan Cuza era un iubitor al jocurilor de cărţi,  al vieţii mondene şi, deşi era căsătorit, nu făcea un secret din relaţia sa cu Elena Obrenovici (amanta), cu care a şi avut doi fii. În ciuda vieţii private zbuciumate, Cuza a fost unul din cei mai importanţi oameni politici ai ţării şi cel care a pus bazele României moderne. Dar despre Napoleon Bonaparte cel căsătorit de trei ori, ce putem spune? Ar fi trebuit probabil să fie un conducator foarte nestatornic. Dar Alexandru cel Mare, cel care participa adesea la banchete şi orgii publice? Iată că, totuşi, viaţa privată nu i-a împiedicat să scrie istoria şi să devină mari personalităţi.

Aşadar, dacă transformăm viaţa demnitarilor într-un „big brother” naţional, aceasta nu va duce la sporirea vigilenţei şi spiritului critic al cetăţenilor, ci la deturnarea atenţiei de la evenimentele cu adevărat importante şi care aduc atingere societăţii. Aşa cum spunea cineva „lumea are nevoie de lideri şi nu există lideri perfecţi”.


A2 (Ioana Danila)

          Despre drepturile omului s-a vorbit, într-adevăr, cu mult timp în urmă, însă această idee s-a conturat mult mai târziu, prin secolul XX, atunci când au fost definite concepte referitoare la acest aspect, când au apărut instituții care să apere drepturile cetățenilor, când s-a trecut la aplicarea concretă a acestora și nu doar la schițarea teoretică și idealistă a existenței lor.

Secolul XX, însă, nu a adus cu sine și respectarea în adevăratul sens al cuvântului a drepturilor omului. De fapt, la o analiză mai atentă, vom observa că nici în zilele noastre nu s-a realizat acest lucru. De ce există această situație? Un motiv ar fi faptul că toate aceste drepturi ale omului nu se armonizează, nu pot conviețui. Uneori a respecta un drept înseamnă a încălca altul. Acest lucru poate nu este tocmai moral dar cu siguranțe este necesar.

           Noi nu credem că drepturile omului pot fi ierarhizate. Nimeni nu poate decide dacă dreptul la informare este mai important decât dreptul la intimitate și nici invers. Dar ce ne facem atunci când cele două intră în contradicție?

Demnitarul este întâi de toate cetățean. Calitatea de demnitar o dobândește în urma unei alegeri personale, din proprie voință. Făcând această alegere, evident el știe și la ce se supune. Orice demnitar știe că odată ajuns în această poziție viața lui intimă va deveni publică, știe că orice aspect legat de viața lui privată va fi cunoscut de întreaga lume. Dacă știe aceste lucruri și totuși face această alegere, nu este oare un consimțământ din partea lui?

         Negatorii susțin că viața privată nu are nicio relevanță pentru cetățeni, că ar trebui să ne bazăm doar pe ceea ce demnitarii doresc să arate. Dimpotrivă, pentru a ne forma o percepție corectă despre o persoană trebuie să o analizăm după felul în care ea acționează în intimitatea ei, pentru că atunci acționează involuntar, spune exact ce gandește, se comportă exact așa cum consideră. Mulți politicieni sunt chiar ei cei care invită presa în intimitatea lor pentru a arăta, de exemplu, cât de filantropi sunt, cât de culți, ce colecționează, ce calătorii au mai făcut etc. În această situație nu se mai încalcă dreptul la viața privată? Sau aceste lucruri sunt considerate relevante pentru public? Din moment ce tu lași presa să intervină în viața ta nu o mai poți scoate afară atunci când intervenția ei nu te mai pune într-o lumină bună.

         Un alt argument adus de negatori este acela că viața personală nu scoate la iveală caracterul și personalitatea demnitarilor. Dar atunci ce? De asemenea, ei afirmă că cetățenii nu se comportă ca psihanaliști care să interpreteze atitudinile generate de politicieni. Dacă e așa atunci de ce se mai străduiesc toți să adopte un anumit stil vestimentar, să facă anumite gesturi, să folosească un anumit limbaj nonverbal? De ce plătesc consilieri de imagine care să se ocupe și de cele mai mici detalii?

               Referitor la toate personalitățile enumerate de negatori aceștia au fost buni conducători, în ciuda defectelor din viața privată. Nu putem însă compara viața noastră cotidiană cu acele timpuri. Se vorbea atunci despre dreptul cetățenilor la informare? Era luată opinia lor în considerare? NU. În aceste condiții este de înțeles de ce acești conducători nu aveau rezerve în a dezvălui detalii intime. Oricum părerea cetățenilor nu conta. Aceștia nici măcar nu erau aleși direct de popor.

               Așadar, nu putem incălca nici dreptul vieții private al demnitarilor, nici dreptul de informare al cetățenilor. Dar oare chiar nu avem dreptul să știm pe cine votăm? Nu avem dreptul să fim siguri că cel pe care îl alegem este cu adevărat cine arată că este? Dacă trebuie până la urmă să sacrificăm pe cineva, îi vom sacrifica pe cei mulți? Cetățenii sunt cetățeni fie că vor fie că nu. Demnitarii sunt demnitari pentru că vor. Ei sunt cei care în mod conștient își pun viața privată în mâinile opiniei publice din momentul în care acceptă să semneze o declarație de avere, iată, așadar, un aspect personal. Dacă viața privată chiar nu este relevantă atunci de ce se mai instituie această regulă și, cel mai important, de ce încearcă toți să o ascundă. Iată o întrebare la care chiar merită să reflectăm.


N2 (Alexandra Girbea)

La data de 10 septembrie 1948 a fost adoptată de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”. În preambulul declaraţiei se precizează printre altele că “statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizaţia Naţiunilor Unite respectul universal si efectiv faţă de drepturile omului si libertăţile fundamentale, precum şi respectarea lor universală şi efectivă”1. Este absurd să considerăm că respectarea unui drept poate duce la nerespectarea altuia. Această înţelegere defectuoasă ar duce la comiterea a nenumarate abuzuri. 

Echipa negatoare își propune să ofere o definiție a ceea ce se numește “dreptul la informare al cetăţenilor”, ce face referire la necesitatea conform căreia viaţa publică a societaţii, deciziile care se iau şi aduc atingere interesului fiecărui cetaţean sau unei categorii de cetaţeni, să fie aduse la cunoştinţa celor care sunt reprezentaţi de către demnitari. Reiterăm ideea din primul discurs potrivit căreia odată ajuns demnitar, acestuia nu i se retrage calitatea de cetăţean şi, implicit, nici dreptul la viaţă privată. După investirea în funcţii publice, demnitarilor li se repartizează o locuinţă spre şedere şi nu un muzeu cu program de vizitare non-stop. Să ne imaginam cum ar fi ca fiecare cetăţean să poată intra la orice oră din zi şi din noapte  în casele demnitarilor pentru că, nu-i aşa, aceştia au renunţat la viaţa privată.  Cum ar fi ca zilnic să apară la televizor înregistrările convorbirilor telefonice ale preşedintelui sau miniştrilor pentru că nu au nimic de ascuns iar poporul trebuie să vadă cum se comportă aleşii?

Atât demnitarii, cât și persoanele publice sunt întâi de toate cetățeni, care au dreptul la un spațiu intim, precum şi la o viață dincolo de camerele de filmat. Noi nu am spus că trebuie să ne bazăm pe ceea ce vor demnitarii să arate ci chiar pe ceea ce aceştia arată. Viaţa publică a unui demnitar îi ocupă acestuia mult peste jumătate din timp. Mai mult decât suficient pentru ca cetaţenii, fie ei şi fini psihologi, sa poata analiza in detaliu ceea ce fac politicienii.

Afirmatorii susțin că orice demnitar știe că odată ajuns în această poziție viața lui intimă va deveni publică, iar orice aspect legat de viața lui privată va fi cunoscut de întreaga lume. Este adevărat că demnitarii conștientizează expunerea lor în lumea mass-mediei, unii dintre ei asumându-și afirmarea în sfera publică, pentru a arată cât de filantropi și culți sunt. Dar, în același timp, ei adoptă o atitudine falsă vis-a-vis de acțiunile  întreprinse, reliefând o întreagă superficialitate.Așadar, ei joacă un rol fie pe scena politică, fie în viața privată “expusă în tabloide”, purtând o mască atunci când se expun în paginile ziarelor.Deasemenea, daca ar ști că viata lor privată devine publică, dacă ar ști că toată mass-media este atentă la viața lor privată, în mod cert demnitarii ar începe sa se comporte într-un registru similar vieții publice. Prin urmare, cel care vrea sa arate presei cât de filantrop este, nu se comportă natural.

O altă observație asupra căreia merită să reflectăm este aceea privind mass-media, întrucât presa care se ocupă cu viața privată a vedetelor se numește “presă de scandal” și nu “presa de analiza comportamentală”.

În primul discurs am arătat cum unii dintre marii actori politici din istoria universală au avut o viaţă privată controversată. Pentru a răspunde echipei afirmatoare le reamintim faptul că domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost ales de către Divanurile Ad-hoc alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, ai marii boierimi, ai burgheziei si ai ţărănimii clăcaşe2. Deci răspunsul este da, opinia poporului contează! Pe de altă parte, chiar dacă au fost multe situaţii in care nu poporul şi-a ales conducătorii (aşa cum se întâmplă în cazul succesiunilor la tron sau a loviturilor de stat), de starea de spirit a poporului a depins durata mandatului si chiar a vieţii conducatorului.

În final vom încerca să răspundem întrebarii afirmatorilor referitoare la declaraţiile de avere. Scopul acestora este de a putea compara averea demnitarului dinainte și dupa exercitarea mandatului său, astfel încât să poată fi stabilit dacă plusul de avere agonisit în acest interval a fost sau nu obţinut licit. Prin urmare această măsură priveşte tot viaţa publică a demnitarilor.

 

 

1. http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/drepturi_onu.php

2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Unirea_Principatelor_Rom%C3%A2ne

 



Decizia:

Liviu Herman

Felicitări pentru efortul depus în realizarea discrusurilor și pentru dezbatere în ansamblu!

Voi structura feed-back-ul în trei mari elemente:

  • analiză generală asupra temei , punând accent pe rolurile (formale și de substanță) pe care cele două echipe trebuiau să și le asume;
  • enunțarea deciziei și justificarea ei pe baza argumentelor aduse în discuție de către cele două echipe;
  • analiza individuală a celor patru discursuri.

Analiza temei

În momentul în care se poartă o discuție pe baza unei teme ca și dreptul la informare a cetățenilor VS dreptul demintarilor la viață privată, aceasta poate fi abordată în două moduri. Fie se poartă o discuție principială, generală, la nivelul drepturilor, libertăților, obligațiilor care sunt stipulate în diverse documente interne și internaționale, fie se urmează o abordare mai pragmatică în care se dorește identificarea unor cuantificatori (criterii) pe baza cărora într-un anumit moment din timp și într-un anumit areal geografic putem să stabilim care ar trebui să fie limita între aceste două drepturi. Diferența între cele două abordări este aceeași cu diferența între o discuție și o dezbatere. Așadar, pentru a putea purta o dezbatere (în care se dă câștig de cauză unei părți), trebuie să avem o raportare la concret, la real.

Așadar, dincolo de aspectele referitoare la drepturile omului în general (lucruri care nu trebuiesc ignorate), cele două echipe au încercat de-a lungul dezbaterii să răspundă la următoarele întrebări: în ce măsură viața privată a unui demnitar este un indicator pentru acțiunile pe care el le întreprinde în sfera publică? și, în măsura în care populația ar avea acces la aceste informații din viața privată, în ce măsură ar face o alegere mai responsabilă în ceea ce îi privește oamenii care o reprezintă?

Răspunsul la aceste două întrebări ne pot clarifica dacă există motive pentru care ar merita să punem un drept în fața altuia atunci când acestea intră în contradicție. Astfel, echipa afirmatoare avea sarcina să demonstreze că există o influență reală a comportamentului privat asupra celui public și că populația vrea și poate să țină cont de aceasta. Rolul echipei negatoare se rezumă la a infirma aceste afirmații, cu date și exemple concrete.

Decizie

Dezbaterea a fost câștigată de către echipa negatoare. Acest fapt se datorează faptului că aceasta a reușit să demonstreze și evidențieze următoarele aspecte:

  • viața privată nu ”spune” cum se va comporta cetățeanul  în postura de demnitar (susținut de exemple atât la nivelul contraargumentării cât și la cel al argumentelor proprii);
  • chiar dacă ar fi indicii în viata privată asupra comportamentului ulterior al demnitarilor, populația nu este interesată de aceste aspecte, ci mai degrabă de cele care țin de scandal și spectacol; adică informarea nu este facută în scopul responsabilizării cetățenilor și nici cetățenii nu scopul unei informări mai acurate.

Pe de altă parte, la nivelul echipei afirmatoare nu s-au regăsit două elemente extrem de importante: definirea și explicarea conceptelor pe baza cărora s-a discutat mai tarziu (vine acest lucru parțial la nivelul N2!!!) și justificarea afirmațiilor făcute, justificare care ar putea să le treacă de la stadiul de afirmații la stadiul de argumente. (exemplul principal în acest sens este faptul ca toate cele trei argumente aduse spuneau același lucru și anume faptul că viața privată influențează viața publică, fără să explice de ce se întâmplă acest lucru; lipsește atât o justificare logică, cât și una la nivelul dovezilor și exemplelor)

 Discursuri

A1

Un discurs superficial, care baleiază între niște principii și modul în care ele se aplică în viața reală, fără ânsă să fie punctate aceste ultime aspecte, cele care practic trebuie să demonstreze poziția echipei.

N1

Este de apreciat faptul că se concentrează pe contrargumentarea celui afirmator și ulterior pe aducerea de argumente proprii în sprijinirea poziției negatoare. Totodată aduce exemple care infirmă argumentele expuse de către afirmatori.

A2

Un discurs mai bun decât precedentul afirmator, însă este tot nu răspunde la întrebările punctate mai sus. Ceea ce face este să evidențieze faptul că echipa afirmatoare nu a reușit să-și facă sarcina. Prin secvența: ”Dar oare chiar nu avem dreptul să știm pe cine votăm? Nu avem dreptul să fim siguri că cel pe care îl alegem este cu adevărat cine arată că este? Dacă trebuie până la urmă să sacrificăm pe cineva, îi vom sacrifica pe cei mulți?” echipa afirmatoare pune niște întrbări foarte pertinente. Însă problema este că răspunsul la aceste întrebări depinde de demonstrarea în prealabil a unui fapt extrem de important și care nu a fost făcut de afirmatori: elementele din viața privată a demnitarului sunt cele care ne pot da indicii aspura comportamentului său în ceea ce privește deciziile de importanță generală.

N2

Este un discurs care răspunde la toate problemele ridicate de către A2, dar căruia îi lipsește structura și, mai important, concluzionarea discuției.

 

A1

A2

N1

N2

Conținut

10

11

14

14

Stil

6

6

6

6

Strategie

3

4

5

4

Total discurs

19

20

25

24

Total echipă

39

49

A1 -> 19 puncte
N1 -> 25 puncte
A2 -> 20 puncte
N2 -> 24 puncte
Castiga echipa:

Alexandra si Dragos cc1 (negatori)


Vrem parerea ta! Pentru asta, trebuie sa te loghezi.

Un proiect
Ardor
Finanțatori
Open Society Foundation
MemoPlus
Parteneri
Policy Center
British Council
Europuls
Ce-Re
Prime Romania
Centrul pentru jurnalism independent
Aisec
Cogitus
Foreign Policy
Elsa
Voluntari pentru idei si proiecte
Trust
Leap
Asociatia young initiative
Asjc
Osut
Susținători Parteneri instituționali
Parteneri media
HotNews
Romania Pozitiva
Think Outside The Box
Carevasazica
Studentie.ro
startub.unibuc.ro
Iasi fun
Ziarul de Iasi
KissFm
Acest proiect este finantat cu sustinere din partea Comisiei Europene. Aceast publicatie [comunicare] reflecta doar vederile autorului, iar Comisia nu poate fi facuta responsabila pentru utilizarea informatiei pe care o contine.