Login  Register
Email:

Pass:

forgot password?

Email:

login?

'Flavia si Maria' (afirmatori) vs 'LiRa' (negatori)

A1 (Flavia Soare)

E timpul ca dreptul cetăţenilor la informare să fie mai important decât dreptul demnitarilor la viaţa privată

 

            Dreptul la viata privata se regaseste printre drepturile fundamentale consacrate in Constitutia Romaniei, alaturi de dreptul la informare. Cu toate acestea, niciun drept nu are caracter absolut, existand posibilitatea, reglementata chiar in constitutie, de restrangere a exercitiului unor drepturi si libertati fundamentale. Pentru o restrangere veritabila, in sens constitutional, este nevoie de o lege speciala, care ar motiva de ce un drept este mai important ca altul in anumite circumstante. Insa la nivelul unei dezbateri de principiu, cum este aceasta, este suficient sa subliniem ca ratiunile unei asemenea restrangeri justifica in aceeasi masura opinia potrivit careia dreptul la informare este mai important decat dreptul demnitarilor la viata privata. Asadar, care sunt acestea?

            Premisa care sta la baza acestei opinii este diferenta atat de ordin social, cat si juridic, intre cetatenii obisnuiti si demnitari. Daca in principiu, ambele categorii se bucura de aceleasi drepturi si libertati, potrivit statutului lor de cetateni, la o analiza mai atenta se pot observa diferente fundamentale intre cele doua. Mai mult, este esential a privi problema din prisma acestora.

            O prima diferenta deriva din importanta functiei pe care demnitarii o detin. Ei reprezinta cetatenii si vointa lor devine vointa general obligatorie pentru acestia din urma, lucru care presupune o responsabilitate extraordinara. Este deci firesc ca asupra acestei categorii de cetateni sa se indrepte o atentie deosebita. Publicul, in acest caz, este mai mult decat indreptatit sa cunoasca acele aspecte ale vietii private a demnitarilor care influenteaza sau pot influenta exercitiul functiei pe care o detin.

            O a doua diferenta este una de ordin juridic si se refera la unele categorii de demnitari, cum ar fi parlamentarii, care se bucura de imunitate. O consecinta a acestei imunitati este ca exista riscul ca demnitarii sa nu raspunda intotdeauna in fata legii pentru actiunile lor. Asadar, singura sanctiune in aceste cazuri o reprezinta informarea publicului alegator, care justifica astfel eventualele incalcari ale vietii private a respectivului demnitar, in numele interesului public, care intotdeauna primeaza in orice stat. Astfel, dreptul la informare al cetatenilor nu numai ca este mai important, dar devine instrument fundamental de control asupra unor categorii de oameni care isi legitimeaza puterea tocmai pe opinia publica.

                Elementul fundamental care sta in spatele oricarei restrangeri de drepturi si libertati si care o legitimeaza este interesul public. Este deosebit de important sa privim si cazul in care acest interes justifica ingerinte in viata privata a cetatenilor obisnuiti. Spre exemplu, in momentul in care exista suspiciunea ca un individ ar comite o infractiune, devin legale anumite practici care in mod obisnuit ar fi calificate ca grave incalcari la adresa dreptului la viata privata: ascultarea telefoanelor, urmarirea etc. Acesta este modul prin care statul sanctioneaza un comportament ilicit in societate, in numele protejarii interesului public. In cazul nostru, “sanctiunea” se manifesta in sens invers, de la cetatean la autoritatile care reprezinta statul. Mai mult, posibilitatea ca un eventual abuz de putere sa fie adus la cunostinta opiniei publice are ca efect conferirea caracterului preventiv acestui drept la informare al cetatenilor. Acest caracter se manifesta in sensul ca o persoana publica intr-o functie extrem de importanta, cum este aceea de demnitar, devine constienta ca imaginea si reputatia sa in fata opiniei publice are o importanta covarsitoare si astfel devine mai responsabil in actiunile sale.

            Faptul ca nu exista un raport rigid intre cele doua drepturi o demonstreaza si practica instantelor, atat nationale, cat si internationale. Este unanim acceptat ca atunci cand interesul public primeaza, dreptul la informare este mai important decat dreptul la viata privata al demnitarilor, nesocotirea acestui lucru facand obiectul sesizarii unor organe abilitate, cum ar fi Curtea Constitutionala.

Bibliografie:

http://www.scu.edu/ethics/practicing/focusareas/government_ethics/introduction/personal-lives.html

http://www.ccr.ro/default.aspx?page=publications/buletin/6/costa%203

I. Muraru, E. S. Tanasescu, Drept constitutional si institutii politice. Volumul II, editura All Beck, Bucuresti, 2004.


N1 (Livia-Alexandra SARBAN)

Deşi recunoaştem caracterul relativ al dreptului la viaţa privată în raport cu dreptul la informare, aşa cum sunt ele prevăzute de Constituţia României, considerăm că argumentele privind statutul social al demnitarului nu justifică încălcarea flagrantă a dreptului la intimitate. Dimpotrivă, considerăm că dreptul la viaţă privată trebuie apărat cu orice preţ întrucât valoarea unui demnitar nu trebuie raportată la cantitatea de informaţii personale pe care opinia publică le are despre el, ci la calitatea soluţiilor oferite în calitatea sa de reprezentant al cetăţenilor.

Afirmatorii susţin că publicul trebuie să cunoască acele aspecte ale vieţii private a demnitarilor care influenţează sau pot influenţa exerciţiului funcţiei pe care o deţin. În calitate de negatori, ne opunem acestei abordări deoarece este imposibil să determinăm cu exactitate cauzele care determină un individ să adopte un anumit comportament. În plus, chiar dacă cetăţenii ar avea mai multe informaţii cu privire la viaţa privată a demnitarilor, acest lucru nu ar garanta faptul că aceştia ar fi capabili să facă judecăţi corecte cu privire la efectele pe care viaţa privată le are asupra deciziilor publice. Stabilirea valorii pozitive sau negative a unor aspecte din viaţa privată a demnitarilor nu poate fi stabilită decât subiectiv, prin prisma celui care face analiza, informaţiile suplimentare primite de cetăţeni prin încălcarea dreptului la viaţă privată neconstituind o dovadă concretă împotriva demnitarului în cauză. 1

În ceea ce priveşte afirmaţia conform căreia singura sancţiune în cazul oamenilor politici care se bucură de imunitate este informarea publicului alegător, suntem de părere că aceasta relevă o interpretare greşită a conceptului de imunitate. Art. 72 din Constituţia României stipulează că deputaţii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei Deputaţilor, după ascultarea lor. 2 Rolul imunităţii nu este, deci, acela de a apăra parlamentarii de pedeapsă în cazul desfăşurării de activităţi ilegale, ci de a reduce probabilitatea ca un membru al Parlamentului să fie constrâns pe cale legală să-şi reconsidere opinia politică.

Finalmente, echipa afirmatoare invocă interesul public ca principal argument în favoarea dreptului la informare specificând că acesta din urmă ar putea fi utilizat cu caracter preventiv, ca instrument fundamental de control asupra celor care îşi legimitează puterea pe opinia publică. Fără a nega importanţa interesului public, considerăm că prin punerea unui demnitar sub lupa cetăţenilor şi mass-media, sperând ca astfel să-l determinăm să devină un cetăţean model, nu facem decât să-i îngrădim dreptul la libertate. În plus, înainte de impunerea unei astfel de măsuri, legislatorul ar trebui să ţină seama şi de efectul pe care aceasta îl poate avea asupra familiei demnitarului. Dacă în cazul acestuia din urmă putem invoca alegerea de a deveni personalitate publică cu toate responsabilităţile pe care le implică acest rol, nu acelaşi lucru se poate spune despre copiii şi/ sau partenera lui de viaţă. În ce fel justifică interesul public incălcarea drepturilor unor persoane care nu au nimic de a face cu viaţa publică? De ce să devină copiii demnitarilor victime colaterale în această “vânătoare de vrăjitoare”?

Considerăm că politicianul ar trebui ales în funcţia publică în baza competenţei, nu a caracterului său, iar o creştere a gradului de transparenţă nu ar face decât să promoveze omul de paie fără nimic de ascuns şi nimic de oferit. Candidaţi valoroşi ar fi descurajaţi să candideze pentru o funcţie publică din teama de a nu fi supuşi oprobiului public ca urmare a descoperirii unor greşeli anterioare nelegate de competenţa personală şi funcţia actuală.

În baza argumentelor prezentate, echipa negatoare crede că încălcarea dreptului la viaţă privată nu se justifică întrucât cetăţenii nu au nevoie de mai multă transparenţă, ci de eficienţă în luarea deciziilor publice. Şi în sectorul public, la fel ca în cel privat, trebuie promovaţi oameni de valoare, nu personaje dubioase care ne oferă pe tavă povestiri picante din viaţa privată.

Bibliografie:

1. Dennis F. Thompson, (6 February 2010), The Private Life of Politicians, Raison-Publique.fr, recuperat pe 6 martie 2011 de pe http://www.raison-publique.fr/article206.html 

2. Regulamentul Camerei Deputaţilor, site-ul oficial al Camerei Deputaţilor, recuperat pe 6 martie 2011 de pe http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=237


A2 (Maria)

    Delimitarea intre cele doua drepturi fundamentale este un subiect controversat, insa este extrem de important sa punem in balanta avantajele si dezavantajele, in cazul nostru, a incalcarii unor aspecte din viata privata a demnitarilor. Echipa afirmatoare considera ca intr-un final, avantejele unei opinii publice mult mai atente la ceea ce se deruleaza in spatele posturilor de conducere a statului castiga asupra anumitor dezavantaje care ar putea exista in acest  proces.

   Comportamentul oamenilor in general reliefeaza anumite aspecte ale caracterului unei personae cu atat mai mult, caracterul unui demnitar care nu numai ca exercita o functie importanta si implicit  ar trebui sa adopte o atitudine de neatins, dar acesta poate fi chiar si un model pentru  cetateni.

   Informatiile primate de cetateni nu se presupune ca ar incalca dreptul la viata privata al demnitarilor intrucat acestia, prin prisma functiei pe care o indeplinesc ar trebui sa-si asume responsabilitatea furnizarii unor informatii cu privire la viata lor, acest lucru fiind practic o parte a serviciului prestat;asa cum un militar jura ca-si va apara tara cu pretul vietii, adica isi asuma responsabilitatea faptului ca ar putea muri in diferitele situatii ivite in timpul serviciului, asa si un demnitar isi va asuma responsabilitatea faptului ca aspecte ale vietii sale vor fi privite si criticate de mult mai multi ochi decat viata unui cetatean normal.

   In vederea sustinerii argumentului desre existenta “ riscului ca demnitarii sa nu raspunda intotdeauna in fata legii pentru actiunile lor”, pot adauga faptul ca parlamentarii prin voturile si deciziile luate pot favoriza indeplinirea, ajungerea la rezultat a unur activitati mai putin “crestine”;de asemenea ei pot favoriza actiunile unor personaniltati “din spate” care poarta INDIRECT aceeasi culoare politica.Iar acest lucru este posibil, fiind specificat in insusi proiectul de organizare interna a Parlamentului(Pct.3).Si daca inevitabil se incearca o oarecare combatere a acestui argumentul prin sustinerea faptului ca sedintele camerelor parlamentare ale parlamentului sunt publice, pot invoca in aces moment art.68, al.2 din Constitutia Romaniei care prevede:” Camerele pot hotari ca anumite sedinte sa fie secrete.”.

   In final, invocarea interesului public s-a facut in vederea prioritizarii intr-o oarecare masura a celor doua drepturi, acest lucru neimplicand viata intima a demnitarului respectiv.De altfel am si stabilit  de-a lungul discursului ca singurele aspecte din viata demnitarilor care ne intereseaza sunt acelea care pot influeta si viata cetatenilor normali, adica acele aspecte care i-ar putea determina pe demnitari sa ia decizii nefavorabile sau nu intocmai cu interesal public.

   In ceea ce priveste ipoteza in care un posibil candidat la functia de demnitar s-ar putea razgandi, fiindu-i teama de opinia publica, consideram ca nu este relevant. In cazul in care anumite evenimente din trecutul acestuia ar fi incompatibile cu asemenea functie, atunci este chiar un lucru binevenit ca, sub presiunea morala, respectivul candidat sa se razgandeasca.

   Concluzionand, observ ca echipa negatoare a interpretat gresit sintagma “aspecte ale vietii private ale demnitarilor”, intrucat, cu riscul de a ma repeta trebuie sa spun ca nu “picanteriile” din viata demnitarilor sunt cele care ar trebui sa atraga  oprobriul public;din contra, intr-o societate exemplara aceasta are alte aspiratii.

BIBLIOGRAFIE:

  1. www.scritube.com
  2. www.legislatie.resurse-pentru-democratie.org

N2 (Raul Florea)

De-a lungul acestei dezbateri, s-a avansat ideea că prin prin limitarea drastică a dreptului la viaţă privată al demnitarilor va creşte şi valoarea candidaţilor la o funcţie publică. În calitate de echipă negatoare contestăm acest punct de vedere deoarece considerăm că nu există niciun for acreditat capabil să îşi asume stabilirea şi aplicarea unui şablon de conduită morală candidaţilor la funcţiile de stat.

În ceea ce priveşte activităţile numite de către afirmatori ca “mai puţin creştine”, nu toate acestea interesează opinia publică, ci doar cele care implică mecanismele funcţiei deţinute de către oamenii politici în acel moment. Un exemplu cât se poate de simplu în această privinţă ar fi cel al unui demnitar care ar deţine pe lângă funcţia de stat şi patronatul unei organizaţii non-profit; în cazul în care acesta ar concedia unul din angajaţii săi fără niciun motiv concret, invocând o presupusă incompetenţă, doar pentru a angaja în locul lui o altă persoană care se bucură de mai multă apreciere, actul este unul necreştinesc, însă fără puţinţa de a fi condamnat; dacă însă acest lucru se referă la instituţia publică pe care o conduce, prin favorizarea pe căi mai puţin legale a unui protejat, acest aspect, de asemenea necreştinesc, este condamnabil, intrând sub incidenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Aspectul public este cel care primează şi de această dată, şi nu cel al vieţii sale private care poate fi privit, cel mult, ca o acţiune subiectivă într-un domeniu în care îşi permite să fie subiectiv, după legile capitalismului, adoptate deja şi de societatea noastră.

Cu referire la responsabilitatea demnitarului de a furniza informaţii privind viaţa sa, atragem atenţia asupra faptului că aceasta este deja respectată la nivel legal prin depunerea anuală a declaraţiilor de avere, lucru care este folosit de către Direcţia Naţională Anticorupţie în depistarea posibililelor acte de corupţie şi luarea măsurilor corespunzătoare.

De asemenea, întrucât vorbim despre personalităţi publice, conform legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici aceştia sunt obligaţi să respecte normele de conduita profesională şi civică prevăzute de lege, o lege suplimentară privind acest subiect dovedindu-se inutilă.

La referirea făcută de afirmatori că nu toate aspectele vieţii politice sunt făcute cunoscute marelui public, unele întâlniri ale Parlamentului având caracterul de şedinţe secrete, ţinem să le aducem la cunoştinţă sintagma “secret de stat” care se defineşte ca documentul sau datele privitoare la problemele de bază ale vieții politice, economice, precum și ale apărării statului, a căror divulgare este interzisă prin lege. Mai mult chiar, funcţionarii publici sunt obligaţi prin lege să nu divulge ceea ce se poate încadra sub denumirea de secret de stat; însuşi Statutul funcţionarului public expunând acest lucru cât se poate de clar: „Funcţionarii publici au obligaţia să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum şi confidenţialitatea în legatură cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice, în condiţiile legii, cu excepţia informaţiilor de interes public.’’1

Vă mulţumim pentru atenţia acordată şi sperăm că am reuşit să evidenţiem faptul că deşi un om de stat este considerat adesea un model civic, nu viaţa sa privată este subiectul de cea mai mare însemnatate, ci activitatea şi prezenţa acestuia în domeniul public, activitate şi prezenţă care deja i-au încorporat în ele o bună parte din viaţa privată.

Bibliografie:

1. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici recuperată pe 11 martie 2011 de pe http://www.dreptonline.ro/legislatie/lege_statutul_functionarului_public.php



Decizia:

Stefan Ionescu

A. Feed-back general

Înainte de toate, felicitări pentru o ilustrarea unei dezbateri dense şi interesante.

Aş vrea să încep prin a sublinia că definirea termenilor moţiunii şi a unui cadru al discuţiei este foarte importantă. De exemplu, ar fi fost foarte valoroasă stabilirea încă de la început a acelui tip de informaţii care ar trebui divulgate sau nu în numele superiorităţii unuia dintre cele două drepturi puse în balanţă.

Două arii de discuţie mi s-au părut fundamentale pentru această dezbatere.

În primul rând, ideea avansată de afirmatori potrivit căreia ingerinţa în viaţa privată a demnitarilor este menită să compenseze lipsa de pârghii prin care aceştia pot fi în în cele din urmă traşi la răspundere. Faţă de acest punct, negatorii par a fi atraşi în capcana oferită de termenul „imunitate”, şi se concentrează doar pe sublinierea domeniului limitat al acestuia pentru a contraargumenta absenţa mecanismelor de tragere la răspundere. În schimb, afirmatorii par a se referi la un sens mai largal imunităţii, punând accent pe raportul dintre puterea de decizie a demnitarilor şi riscurile general reduse pe care şi le asumă aceştia. Tocmai această diferenţă, îşi spun afirmatorii, trebuie compensată printr-un plus de transparenţă care să asigure cetăţenilor posibilitatea unei sancţiuni electorale bine plasate.

În al doilea rând, afirmatorii susţin limitarea dreptului demnitarilor la o viaţă privată făcând o paralelă cu limitările care se impun în numele interesului public faţă de persoanele suspecte de a fi comis o infracţiune. Negatorii, fără să atace în substanţa sa acest argument (cepare să fie fondat pe o premisa unei permanente suspiciuni asupra conduitei demnitarilor), atrag atenţia asupra impactului negativ pe care această supraveghere constantă ar l-avea faţă de membrii familiei demnitarului. Afirmatorii răspund că genul de informaţii de care aceştia sunt interesaţi nu priveşte asemenea informaţii intime. Negatorii nu continuă tranşează apoi în niciun fel această discuţie.

Au existat şi alte idei interesante discutate care de cele mai mutle ori nu au fost explicate sau elaborate consistent pe parcursul celor 4 discursuri.

În ceea ce priveşte imposibilitatea stabilirii unei legături dintre comportamentul privat al demnitarilor şi prestaţia publică a acestora, negatorii nu au răspuns la ideea că transparenţa pe care afirmatorii o invocă poate oferi informaţii despre caracterul demnitarilor, care se manifestă atât în mediul privat cât şi în cel public.

Foarte interesantă este ideea descurajării unor potenţiali candidaţi valoroşi. Răspunsul afirmatorilor pare să indice că de vreme ce aceştia ar avea ceva de ascuns, nu ar trebui să candideze indiferent de valoare. În acest punct, în loc să sancţioneze eventual indiferenţa afirmatorilor faţă de calităţile profesionale, negatorii răspund prin invocarea neconvingătoare (sau poate doar insuficient elaborată) a absenţei unui „şablon de conduită” pentru demnitari.

Două idei foarte bune din primul discurs negator au fost ignorate în ambele discursuri finale. Ideea că publicul n-ar putea în orice caz să analizeze eficient informaţia primită a fost uitată apoi de ambele părţi şi ideea superficializării caracterului demnitarului şi transformării lui într-un „om de paie”, deşi seducătoare, este insuficient explicată şi uitată.

În concluzie, afirmatorii câştigă o dezbatere foarte strânsă, în special datorită consistenţei dintre cele două discursuri şi a stabilirii eficiente a unui dialog cu echipa adversă. Greşeala esenţială a negatorilor are de-a face cu pierderea majorităţii ideilor esenţiale în al doilea discurs.

B. Feed-back individual

A1. Discursul este foarte coerent şi bine argumentat. Lipseşte, din păcate, un cadru clar al dezbaterii şi există o uşoară naivitate cu privire la referirea exclusiv la acele informaţii „private” ale demnitarilor care nu sunt, însă şi „intime”.

N1. Contraargumentarea este foarte bine construită şi punctuală. Totuşi, discursul nu scoate în evidenţă ambiguitatea afirmatorilor cu privire la genul de informaţii pe care doreşte divulgate şi nici nu pune suficient accent pe motivele pentru care informaţiile intime ale politicienilor nu sunt utile publicului.

A2. Discursul acesta a ştiut bine să liciteze pe marginea lipsurilor primului discurs afirmator, precum şi să reconstruiască argumentele primului afirmator. Discursul păstrează, însă, toate defectele şi ambiguităţile cazului afirmator cu privire la lipsa unui cadru al discuţiei. Ar fi fost un loc ideal pentru un exemplu de informaţie privată care să nu fie intimă dar nici legată de viaţa publică a demnitarului, care ar corespunde tipului de date care ar trebui, în opinia afirmatorilor, să fie divulgate

N2. Discursul a pierdut, esenţialmente, majoritatea argumentelor aduse în dezbatere, concentrându-se pe zone mai puţin relevante ale discuţiei. De pildă, analiza termenului „activităţi mai puţin creştine” este inutilă deoarece nu face decât să delimiteze un gen de  informaţie publică dar irelevantă (deşi discutabil dacă era într-adevăr irelevantă) de un gen de informaţie publică şi relevantă. Acest demers nu s-a arătat mai tarziu în discurs a servi niciunui scop. Mai mult decât atât, discuţia despre conceptul de „secrete de stat” nu are practic nicio legătură cu ceea ce s-a discutat până în momentul respectiv şi nici, în fond, cu moţiunea.

Decizie: Echipa Afirmatoare

A1 -> 24 puncte
N1 -> 25 puncte
A2 -> 23 puncte
N2 -> 20 puncte
Castiga echipa:

Flavia si Maria (afirmatori)


Vrem parerea ta! Pentru asta, trebuie sa te loghezi.

Un proiect
Ardor
Finanțatori
Open Society Foundation
MemoPlus
Parteneri
Policy Center
British Council
Europuls
Ce-Re
Prime Romania
Centrul pentru jurnalism independent
Aisec
Cogitus
Foreign Policy
Elsa
Voluntari pentru idei si proiecte
Trust
Leap
Asociatia young initiative
Asjc
Osut
Susținători Parteneri instituționali
Parteneri media
HotNews
Romania Pozitiva
Think Outside The Box
Carevasazica
Studentie.ro
startub.unibuc.ro
Iasi fun
Ziarul de Iasi
KissFm
Acest proiect este finantat cu sustinere din partea Comisiei Europene. Aceast publicatie [comunicare] reflecta doar vederile autorului, iar Comisia nu poate fi facuta responsabila pentru utilizarea informatiei pe care o contine.