Login  Register
Email:

Pass:

forgot password?

Email:

login?

'Loret si Lucian' (afirmatori) vs 'Zlati si Burghelea' (negatori)

A1 (Loret David)

Bună ziua !  Mă numesc David Loret-Andreea şi filosofia pe care o propun pe tema motiunii de dezbătut sta intr-un antagonism mai mult decat sugestiv pentru constructia pozitiei de afirmator. “Transparenţa opacităţii” este filosofia noastră şi expresia imperativă a unei societăţi în care binele comun primează în faţa binelui individual.

Pentru a înţelege moţiunea este necesară definirea termenilor. Conform DEX 98, lângă termenul “drept” găsim următoarea definiţie:  “Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii”. Răsfoind, găsim “cetăţeanul” ca “locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice și care are anumite obligații față de acel stat. “, în timp ce “demnitarul” este “Înalt Funcţionar al Statului”. “Privat “ pointează spre “1. individual, particular, personal, propriu. 2. domestic, intim, particular, personal.”

Primul argument isi are originea în fazele incipiente ale statutului. Încă din cele mai vechi timpuri preocuparea esenţială a omenirii a fost obţinerea binelui comun. Conducătorul ideal era acel ce îndeplinea această condiţie. Această idee s-a perpetuat astăzi în principiul reprezentativităţii asociat unei doctrine democratice – demnitarul este acea persoană aleasă de cetăţeni să reprezinte interesul colectiv. În baza Constituţiei Republicii România, Articolul 69 “în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului” . Mandat, obţinut în urma acţiunii benevole de a candida, care vine împreună cu drepturi si responsabilităţi implicite. Să nu uităm nici de jurământul “faţă de ţara sacră “ pe care demnitarul îl depune – Articolul 54 din Constituţia României.

Argumentul al doilea vizează cetăţeanul ce îşi alege reprezentatul care în opinia sa îi satisface cel mai bine nevoile. Cum ia cetăţeanul această decizie ? este întrebarea noastră . Expresia democratică este votul. Acesta este acordat pe baza informaţiilor la care cetăţeanul are acces, drept la informaţie garantat prin Constituţie, Art. 53 (1) „Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.”  Însă unde se termină publicul şi începe privatul?  În prezent singura informaţie din viaţa privată a demnitarului la care cetăţeanul are acces este declaraţia de avere. O informaţie insuficientă pentru formarea unei imagini complete pe baza căreia electoratul acordă votul. De ce insuficientă ? Răspunsul la această întrebare o reprezintă al treilea argument – conflictul de interese al demnitarilor. În baza Constituţiei Republicii România Art. 71(2), Art. 105(1), niciun demnitar nu  poate exercita nicio funcţie profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial precum şi exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, iar declaraţia de avere nu cuprinde aceste informaţii. Ori cum poate cetăţeanul avea acces la aceste informaţii decât printr-o transparenţă a faptelor? Chestiuni precum ocuparea altor funcţii, conduita morală, orientarea sexuală, apartenenţa religioasă, starea de sănătate făcute publice nu sunt aspecte menite să prejudicieze viaţa privată a demnitarilor, ci o mai bună cunoaştere a acestuia de către cetăţean. Atât timp cât există legi care să-i garanteze acestuia securitatea, datele obţinute sunt folosite în scop legitim. În baza Cartei Uniunii Europene Articolul 81 ce interzice discriminarea de orice natură, integritatea nu îi este vătămată. De exemplu, dacă un demnitar îşi recunoaşte public orientarea sexuală homosexuală el nu este obligat niciun moment să precizeze persoanele cu care întreţine relaţii.

De asemenea, transparenţa candidatului îl scuteşte pe acesta de toate speculaţiile cvasicunoscute ale presei, precum şi de un eventual şantaj, fapt întâlnit des în sfera politică, ce conduce la decizii ce contravin intereselor colective.Acest aspect este un avantaj pentru demnitar şi un alt argument pentru poziţia noastră.

În concluzie, conform argumentelor prezentate, considerăm că moţiunea adusă în discuţie păstrează poziţia verticală. În contextul actual este vital ca vocea poporului să urce măcar un ton mai sus. Aceste informaţii nu pot conduce decât spre o decizie mai corectă a cetăţenilor, astfel va rezulta responsabilizarea lor, “degetul” va fi îndreptat doar spre ei – cetăţenii. În acest mod vom obţine o clasă politică mai competentă, cetăţeni mai responsabili, mai bine informaţi, mai bine reprezentaţi, într-un stat în care binele comun este pus în faţa binelui individual fără însă a îl transforma într-un “rău individual”.

Vă mulţumim !


N1 (Zlati Michail George Rudolf)

Bună ziua!

Mă numesc Zlati George Michail Rudolf şi am plăcerea de a da replica pertenerei de dezbatere, începând prin a-i mulţumi pentru excelenta ocazie de a face unele observaţii şi a ridica unele obiecţii, sper constructive, astfel:

 I.         Moţiunea are în vedere concepte mai complexe decât „drept,” „privat,” „cetăţean” şi „demnitar”. Avem în vedere:

(a)   dreptul la informaţie al publicului: "Dreptul persoanei de a avea acces la orice informatie de interes public nu poate fi ingradit. Autoritatile publice (...) sint obligate sa asigure informarea corecta a cetatenilor asupra treburilor politice si asupra problemelor de interes personal”[1]

(b)   dreptul la intimitate cum este formulat de Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice:  "Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa sa privată, familie, domiciliu sau în corespondenţa sa, nici la atingeri ilegale la onoarea şi reputaţiei. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atacuri”[2]

(c)   informatia de interes public „orice informatie care priveste activitatile sau care rezulta din activitatile unei autoritati publice ori institutii publice”[3]

 II.      Primul argument face vorbire despre faptul că, cităm, „demnitarul este acea persoană aleasă de cetăţeni să reprezinte interesul colectiv”. Această aserţiune vine în directă contradicţie cu legislaţia româneacă ce consideră drept demnitari şi persoanele numite, nu alese (de exemplu miniştrii, secretari de stat, prefecţi) deci argumentarea consecventă poate fi considerată ca eşuată din start. Oricum, prezentarea argumentului este incompletă. Chiar dacă considerăm demnitari numai parlamentarii, tot nu rezultă din argumentaţie de ce poporul care îi votează ar trebui să scormone în coşul de rufe murdare al acestora.

III.   Al doilea argument afirmator este acela că, pentru a alege în cunoştinţă de cauză, publicul trebuie să cunoască mai multe despre cei pe care îi votează decât declaraţia de avere şi nişte date biografice. Contrazicem aceast argument prin următoarele:

  • Votul alegătorilor trebuie să aibă în vedere politicile propuse de către candidaţi şi capacitatea acestora de a le aplica. CV-ul şi programul politic candidaţilor oferă date asupra calificărilor acestora şi asupra experienţei profesionale sau publice, îndeajuns pentru a forma o imagine. Şi nu vedem de exemplu cum „orientarea sexuală, apartenenţa religioasă” ar trebui să fie componente în acordarea unui vot raţional.
  • Dimpotrivă, etalarea unor elemente precum apartenenţa la o minoritate (etnică, sexuală, religioasă, etc) poate duce la pierderea unor voturi acordate eminamente subiectiv, deşi candidatul ar face cu brio faţă necesităţilor demintăţii pentru care candidează.
  • Ulterior alegerii demintarii depun declaraţii de avere şi de interese, considerate suficente pentru a le putea fi verificată ulterior integritatea.

Considerăm că definiţiile propuse de noi precum şi obiecţiile nu numai că circumscriu mai adecvat problematica moţiunii dar vin şi în sprijinul tezei pe care o vom promova şi anume că dreptul la informare al publicului NU prevalează DE PLANO în faţa dreptului la intimitate a demnitarilor.

În ce priveşte poziţia casei noastre, vom susţine următoarele:

1.      Orice individ are dreptul al intimitate, deci şi demnitarii îl au. Dincolo de comportamentele lor în desfăşurarea funcţiei publice viaţa lor personală trebuie să rămână personală dacă aceştia nu decid altcumva şi dacă comportamentele lor private nu impietează asupra funcţiei pe care o ocupă.

2.      Comportamentele private nu privesc direct capacitatea demnitarilor de a face faţă sarcinilor legate de oficiul pe care îl indeplinesc (rochiţa pătată a Monicăi nu are de-a face cu exercitarea mandatului de preşedinte a lui Clinton).

3.      Ceea ce poate fi interesant pentru public nu este în mod necesar identic cu interesul public iar amestecul presei în viaţa privată corupe societatea. Presa tinde spre tabloizarea subiectelor legate de viaţa personală a deminitarilor, iar aceasta NU este în interesul public, chiar dimpotrivă.

4.      Tendinţa presei de a încălca viaţa privată a demmnitarilor duce pe de o parte la scăderea performanţei acestora din cauza stresului provocat iar pe de altă parte la limitarea numărului celor care ar fi dispuşi să îmbrăţişeze funcţii publice, deoarece foarte puţine persoane o viaţă personală ireproşabilă.

5.      Dacă se va încălca dreptul la intimitate a demnitarilor va urma încălcarea acestui drept şi în cazul altor categorii de cetăţeni – nu rămâne decât un pas până la supremaţia lui BIG BROTHER.

Conchidem că daca presa s-ar concentra pe politicile aplicate de către demnitari mai degrabă decît pe viaţa lor personală, democraţia ar fi mai bine servită, iar dreptul la viaţă privată este un zid de care dreptul la informare trebuie să se izbească, dacă legea nu prevede altfel.



[1] Constituţia României, 1991, art. 31, pct. 1-2

[2] 1966, art. 17

[3] Legea 477/2004, art. 4(f)


A2 (Lucian Bradea)

Bună ziua! Mă numesc Horaţiu Bradea Lucian şi salut cu respect încercarea echipei negatoare de a face unele observaţii si a ridica unele obiecţii vis-a-vis de moţiunea în curs.

Conceptele cheie definite de echipa negatoare oconduc spre un conflict de drepturi ce generează o discuţie circulară fără nicio finalitate – informaţia de interes public se regăşeste în dreptul cetăţeanului la informare, iar dreptul la intimitate le îngrădeşte pe cele două.

Primul contra-argument îşi concentrează atenţia asupra definiţiei pe care noi am oferit-o demnitarului, însă aceştia pierd din vedere esenţa argumentului – binele colectiv – conform discursului negator reiese că binele colectiv contravine legislaţiei româneşti. Fie el ales, fie el numit, “demnitarul” este o persoană public de unde rezultă şi ,cităm, “de ce poporul care îl votează ar trebui să scormone în coşul de rufe murdare al acestora”, o metaforă care în viziunea noastră nu cuprinde deloc esenţa moţiunii, dimpotrivă.

Al doilea argument nu este viabil deoarece doar în baza CV-ului ce poate fi uşor înflorit, informarea cetăţenilor constituie un mecanism eficient pentru evaluarea candidatului asupra capacităţilor acestora de a aplica programul politic propus. Să ne amintim ANI-ul şi să ne întrebăm de ce s-a permis desfiinţarea unui organ ce avea în vedere stabilirea integrităţii demnitarilor. Apartenenţa la o minoritate etnică, sexuala ş.a. stabileşte clar graniţele în care demnitarul îşi va duce activitatea (xenofobie, homofobie nu au ce căuta în politica unui demnitar). Declaraţiile de avere şi interese nu sunt suficiente pentru a putea fi verificată integritatea, dovadă stau demersurile care se fac în prezent pentru a aduce mai multă lumină (propunerea introducerii avizului psihiatric şi psihologic [1], reinfiinţarea ANI)

Echipa negatoare a pierdut din vedere două argumente puternice din pledoaria noastră: nu au demonstrat cum conflictele de interese şi problema şantajului la care sunt supuşi permanent demnitarii pot fi rezolvate doar prin ceea ce au propus.

Considerăm că argumentele propruse dezbaterii nu au un fundament clar stabilit în baza altor dovezi decât făcând referire la respectarea dreptului la intimitate:

-Argument 1: fără un mecanism de control, publicul nu poate şti dacă acţiunile private ale demnitarului interferează în viaţa politică;

-Argument 2: comportamentele private ale demnitarilor privesc în mod direct activitatea acestora – o gravă problemă de sănătate îl poate împiedica pe acesta să îşi exercite funcţia în mod deplin;

-Argument 3: responsabilizarea presei nu face act al moţiunii în curs, totuşi să ne amintim şi de momentele în care presa a oferit opinei publice secrete de interes public (cazul Watergate) ;

-Argument 4: transparenţa de care demnitarul ar da dovadă ar înlătura speculaţiile presei şi ar diminua stresul acestuia prin simplul fapt că aceştia din urmă nu vor mai avea subiect de tabloidizare. Diminuarea celor care doresc îmbrăţişarea unor funcţii nu e un lucru rău în condiţiile în care însăşi Parlamentul şi-a micşorat numărul participanţilor;

-al cincilea argument cade dintr-un simplu motiv: cetăţenii nu sunt persoane publice

Considerăm că echipa negatoare şi-a limitat pledoaria doar la incluziunea presei în viaţa privată a demnitarilor ce nu duc “o viaţă personală ireproşabilă”, iar presa, într-un stat, este a patra putere în stat, nu prima, nu singura.




N2 (Burghelea Xenia)

Salut cu deferenţă demersul oponenţilor noştri.

Ţin să menţionez că am prezentat definiţiile anterioare deoarece:

  • Afirmatorii fac o confuzie clară între demnitarul ales şi demnitarul numit (între parlamentari şi miniştrii de exemplu).  Astfel, iniţial nu şi-au precizat clar poziţia iar ulterior (după observaţia negatorilor) au precizat că diferenţa este irelevantă, deşi cazul lor are în vedere o mai bună informare a cetăţenilor în vederea alegerii adecvate a demnitarilor (deci nu şi a celor numiţi, sic!)
  • Conceptele propuse de noi nu conduc la o situaţie circulară ci evidenţiază că:

(a) interesul public are în vedere doar „interesele legitime” ale cetăţenilor (deseori se confundă noţiunile de „interes al publicului” cu aceea de „interes public” - fără a fi definit ori asimilat acestuia din urmă) şi

(b) din definitia (necontestată!) informaţiei de interes public rezulta „acea informaţie care priveşte activităţile [...] unei autorităţi publice.” Astfel, demnitarul nu este nici autoritate publică iar viața privată diferă substanțial de exercitarea funcţiei sale.

Afirmatorii susţin că argumentaţia noastră ignoră ceea ce aceştia numesc binele colectiv. Totuşi, în lipsa unei definiţii date acestui concept (inexistent in DEX sau legislaţie) ne este greu să înţelegem de ce acesta ar putea prevala asupra dreptului la intimitate. De altfel confuzia între demnitarii aleşi şi cei numiţi răpeşte oricum din valoarea argumentaţiei căci demnitarul numit nu răspunde în faţa cetăţenilor ci doar în faţa superiorilor şi/sau a justiţiei pentru ceea ce face în exercitarea funcţiei.

Privitor la argumentui doi al afirmatorilor menţionăm:

  • Afirmatorii susțin că "apartenenţa la o minoritate etnică, sexuală ş.a. stabileşte clar graniţele în care demnitarul îşi va duce activitatea" făcând trimitere la xenofobie/homofobie. Nu înţelegem acest raţionament şi ne întrebăm dacă nu cumva această afirmaţie este mai degrabă una discriminatorie, sugerând-se că un demnitar anume este pasibil de acţiuni nedemocratice datorită apartenenţei etnice/sexuale.
  • Nu s-a explicat relevanţa argumentului ANI faţă de moţiune, iar ANI funcţiona oricum pe baza declaraţiilor de avere şi de interese (considerate de asemenea că încalcă viaţa privată!).[1] De observat şi confuzia afirmatorilor: ANI nu a fost desfiinţată, doar atribuţiile sale au fost declarate neconstituţionale!
  • propunerea de introducere a avizului psihiatric şi psihologic nu are în vedere integritatea demnitarului ci capacitatea acestuia de a-şi exercita atribuţiile. Prevederea lipseşte însă în mai toate sistemele republicane parlamentare, iar importanţa măsurii faţă de moţiune nu a fost explicată.

 În ce priveşte combaterea argumentelor propuse de către noi, specificăm următoarele:

1.      Orice individ are dreptul la intimitate, implicit demnitarii. Oponenţii nu neagă acest argument, ci doar invocă existenţa (sau lipsa) unui mecanism de control. Ce fel de mecanism de control? Controlul vieţii intime (private)? Sperăm că se poate limpede observa enormitatea contraargumentului.

2.      Comportamentele private nu privesc direct capacitatea demnitarilor de a face faţă sarcinilor. Precizăm că problemele de sănătate nu sunt „comportamente.” Mai mult, respingem ideea că orice comportamente private pot afecta activitatea publică a demnitarilor. Ori în măsura în care se consideră contrariul și se acceptă în acest temei imixtiunea, e ca și cum s-ar utiliza bazooka pentru uciderea unei muște. Oricum, afirmatorii nu au oferit un exemplu concludent în acest sens ceea ce nu poate decât duce la o aplicare arbitrară a măsurii.

3.      Ceea ce poate fi interesant pentru public nu este în mod necesar identic cu interesul public.  Invocarea de către afirmatori a cazului Watergate este în sprijinul nostru, deoarece ancheta ziaristică privitoare la acel caz nu avea în vedere viaţa privată a preşedintelui Nixon ci activitatea acestuia (sic!).

4.      Încălcarea vieţii private a demnitarilor duce scăderea performanţei şi la limitarea numărului celor dispuşi să îmbrăţişeze funcţii publice. S-a admis existența un stres opinând-se însă că o transparenţă perfectă ar duce la diminuarea acestuia. Credem că nici un psihic nu ar putea evita acest stres dacă ar fi urmărit 24 ore din 24 de către paparazzi. Iar diminuarea numărului celor care ar dori să ocupe funcţii publice este un fapt negativ, deoarece limitează plaja posibililor canditați. Mai mult, demnitarul nu ar mai putea apela la stat pentru a-și apăra dreptul la viața privată, ingerința fiind permisă de afirmatori. Ori, în lipsa evidențierii gradului de imixtiune de către afirmatori, demnitarul ar fi cras dezavantajat față de restul cetățenilor.

 

În final nu vom face decât să reiterăm afirmaţia noastră precedentă că pentru funcţionarea sistemului democratic trebuie să existe anumite bariere, anumite drepturi pozitive în faţa abuzurilor (din partea particularilor sau a statului) iar dreptul la intimitate este unul dintre aceste drepturi care ar trebui să rămână aşa cum este şi acum, adică inviolabil (în condiţiile legii).



[1] http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_19430/Decizia-CCR-nr-415-2010-Neconstitutionalitatea-Legii-ANI.html



Decizia:

Mihai Pomarlan

Semnalez debaterilor că se dorea păstrarea anonimatului lor până la momentul predării deciziei; cum meciul a fost adăugat (probabil) automat, numele lor (A1, A2, N1) nu au fost scoase din textele argumentative şi îmi sunt vizibile.

 

Trecând peste acest viciu de procedură, să vedem dezbaterea în sine. S-a purtat pe necesitatea existenţei unui mecanism de control asupra demnitarilor, din partea populaţiei, menit să preîntâmpine eventuale conflicte de interese şi să asigure cetăţenii că demnitarii sunt potriviţi funcţiilor lor. Ceea ce ar implica, în viziunea Afirmatoare, ca practic orice aspect al vieţii private a demnitarilor să fie cunoscut public.

 

Pe de altă parte, Afirmatorii nu explică cum ar funcţiona acest sistem în cazul demnitarilor numiţi; presupun că prin presiuni ale superiorilor lor, aleşi, dar asta e presupunerea mea, nu argumentaţia explicită Afirmatoare. Negatorii sesizează această lipsă.

 

Mai mult, dar cu o oarecare bâlbâială (v. un comentariu la N2), Negatorii reuşesc să impună că problema conflictelor de interese se rezolvă prin declaraţii de avere (care includ surse de venit, ceea ce acoperă definiţia foarte specifică a posibilelor surse de conflicte de interese oferită de Afirmatori); iar potrivirea unei persoane cu o funcţie de conducere se poate judeca mai bine prin agenda politică şi istoricul profesional.

 

Problema principală aflată în discutie este cât avem dreptul, competenţa, necesitatea, să cerem demnitarilor să releve. Astfel, argumentul Afirmator, că transparenţa maximă face un demnitar neşantajabil, deşi neadresat suficient de Negatori, nu e destul ca să încline balanţa. În plus, e ca şi cum cineva şi-ar da foc la casă pentru a preîntâmpina furtul. Adică de partea Afirmatoare rămâne un argument slab, vs. o argumentaţie cât de cât coerentă a Negatorilor, aceştia din urmă câştigând dezbaterea.

 

 

Comentarii individuale, punctaje

 

(Notă: am plecat de la o bază de punctare de: conţinut 12, strategie 8, stil 4. Scorul de bază este apoi modificat prin bonificaţii/penalizări, reflectate în observaţiile individuale.)

 

A1:

            - dacă folosiţi o filosofie de caz, ar fi bine ca aceasta să releve ceva. "Transparenţa opacităţii" este într-adevăr mult prea opacă;

            - în primul argument, spuneţi practic că, deoarece demnitarii au ales să se pună în slujba poporului, acceptă unele responsabilităţi. Adevărat, dar care? De aici nu rezultă o renunţare la dreptul la viaţă privată. Dacă vreţi să folosiţi acest argument ca parte a unuia mai mare, spuneţi asta (-1 Strategie);

            - treceţi foarte lejer în al doilea argument de la conflicte de interese (definite foarte specific de Constituţie) la chestiuni gen orientare sexuală ori apartenenţă religioasă. Ce legătură are prima cu următoarele? (-1 Conţinut).

Punctaj: 22 (Conţinut 11 Strategie 7 Stil 4)

 

N1:

            - puneţi bine problema diferenţei între interes public şi interesant pentru public, cât şi a diferenţei între demnitari numiţi si demnitari alesi (+2 Conţinut);

            - argumentul dumneavoastră 5 este un "slippery slope", gen de argument deseori considerat o greşeală. După cum sesizează şi Afirmatorii, un cetăţean oarecare nu face neapărat subiect de tabloid, pe când demnitarii au din start mai multă prezenţă în conştiinţa publicului larg.  (-1 Conţinut);

Punctaj: 25 (Conţinut 13 Strategie 8 Stil 4)

 

A2:

            - nu înteleg ce vedeţi circular în discursul N1; acesta doar a explicitat noţiunile din moţiune, urmărind a le delimita sferele de aplicabilitate - exact ceea ce faceţi şi dumneavoastră (-1 Conţinut);

            - paragraful primului contra-argument. Spuneţi că din calitatea de demnitar, rezultă dreptul nostru al celorlalţi de a scotoci în rufele murdare, simultan vă distantaţi de această metaforă. Până la urmă ce vreti să spuneţi? Si care-i esenţa moţiunii? (-1 Stil);

            - "Apartenenţa la o minoritate {etc}. stabileşte clar graniţele în care demnitarul îşi va duce activitatea" şi continuaţi imediat prin a scrie că homofobi şi xenofobi nu au ce căuta în politică. Ce vreţi să spuneţi? Doar minoritari pot fi demnitari fiindcă sigur nu-s fobi? Sau că cine aparţine de o minoritate neapărat are o competenţă limitată? Sau ce? (-1 Stil, -1 Continut);

Punctaj: 21 (Conţinut 11 Strategie 8 Stil 2)

 

N2:

            - constataţi neclarităţile din discursul A2, şi sesizaţi că exemplul Watergate nu se potriveste pe moţiunea Afirmatoare (+1 Conţinut);

            -  N1, din cate inţeleg, susţine publicarea declaraţiilor de avere. Pentru a nu deveni suspect de contradicţie, nu doar constataţi că unele evenimente au eliminat, cel putin temporar, această prevedere. Integraţi-o în discurs ca pe o alternativă pe care o sustineţi şi pe care aţi dori-o reimplementată, de exemplu. (-1 Strategie).

Punctaj: 24 (Conţinut 13 Strategie 7 Stil 4)

A1 -> 22 puncte
N1 -> 25 puncte
A2 -> 21 puncte
N2 -> 24 puncte
Castiga echipa:

Zlati si Burghelea (negatori)


Vrem parerea ta! Pentru asta, trebuie sa te loghezi.

Un proiect
Ardor
Finanțatori
Open Society Foundation
MemoPlus
Parteneri
Policy Center
British Council
Europuls
Ce-Re
Prime Romania
Centrul pentru jurnalism independent
Aisec
Cogitus
Foreign Policy
Elsa
Voluntari pentru idei si proiecte
Trust
Leap
Asociatia young initiative
Asjc
Osut
Susținători Parteneri instituționali
Parteneri media
HotNews
Romania Pozitiva
Think Outside The Box
Carevasazica
Studentie.ro
startub.unibuc.ro
Iasi fun
Ziarul de Iasi
KissFm
Acest proiect este finantat cu sustinere din partea Comisiei Europene. Aceast publicatie [comunicare] reflecta doar vederile autorului, iar Comisia nu poate fi facuta responsabila pentru utilizarea informatiei pe care o contine.