Login  Register
Email:

Pass:

forgot password?

Email:

login?

'Alina si Simona' (afirmatori) vs 'Georgiana si Liana' (negatori)

A1 (Simona Melinte)

“E timpul ca dreptul cetăţenilor la informare să fie mai important decât dreptul demnitarilor la viaţă  privată?”

Dacă informarea şi cunoaşterea sunt puncte central ale democraţiei, acestea devin condiţii necesare pentru dezvoltare.

                Un stat democrat creează un mediu propice pentru cetăţean pentru  a-şi exercita drepturile civile şi politice, printre acestea numărându-se şi dreptul la informare garantat de legea fundamentală a statului respectiv. Conform articlolului 31, alineatul 1, din Constituţia României “Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit”. Prin accederea cetăţeanului la statutul de persoană publică acesta ȋşi asumă obligaţiile pe care acest statut le implică. Ȋn calitate de persoană publică, şi mai mult decât atât, reprezentant al intereselor cetăţenilor, demnitarul are responsabilitatea morală şi juridică de a asigura transparenţa procesului de informare şi luare decizie a acestora.

                Ȋn primul rând, demnitarii prin faptul că reprezintă interesele cetăţenilor, au datoria morală de a crea un mediu benefic  ȋn care aceştia din urmă să poată avea acces la informaţiile necesare pentru a formula o opinie, finalizată cu alegerea sau nu a celor dintâi. Dreptul la informare este justificat ȋn măsura ȋn care urmăreşte un scop legitim. Potrivit Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, scopul legitim poate fi reprezentat de securitatea naţională, securitatea publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii publice şi prevenirea săvârşirii unor fapte penale, protecţia sănatăţii şi moralei publice, protecţia drepturilor aparţinând altor persoane, cetăţenii fiind beneficiarii direcţi ai acestor scopuri.

                Ȋn al doilea rând, calitatea de demnitar atrage dupa sine o serie de limitări cu privire la viaţa privată. Ȋn primă instanţă, aceste delimitări sunt asumate pentru ca ulterior dreptul la informare să prevaleze ȋn faţa dreptului la viaţă privată. Acest argument este susţinut de articolul 26 din Constituţie, conform căruia „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea insăşi, daca nu ȋncalcă drepturile şi liberăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.”

                Nu ȋn ultimul rând, dreptul la informare este justificat ȋn măsura ȋn care conduita privată a demnitarului prezinta un defect de caracter, relevant pentru activitatea pe care o desfăşoară. Spre exemplu, un demnitar care ȋşi trădează soţia este, ȋn mentalitatea colectivă, capabil să-şi ȋncalce şi promisiunile electorale, conducând la o şubrezire a credibilităţii acestuia.

Fluxul de informaţie dintre cetăţean şi reprezentantul acestuia (demnitar) este adesea distorsionat de filtrele media prin care trece. Având ȋn vedere faptul că procesul electoral se realizează pe baza informaţiilor pe care electoratul le deţine despre persoana ȋn cauză, este necesar ca transparenţa să fie asigurată direct  de către acesta, cu riscul de a-şi limita dreptul la viaţa privată; afirmaţia este valabilă ȋn contextul actual ȋn care actorii de pe scena politică sunt obligaţi să-şi declare veniturile.

                Ȋn concluzie, supremaţia dreptului la informare prinde contur ȋncă din momentul ȋn care demnitarul hotărăşte să intervină ȋn viaţa politică, conştient de transformarea vieţii private ȋntr-una publică. Pentru evitare cercului vicios ȋn care statul este condus de personalităţi care şi-au dobândit autoritatea pe bază de informaţii eronate care la rândul lor promovează o imagine a lumii bazată pe disimulare.

Alina si Simona


N1 (Liana Pacurar)

Dacă un stat democrat permite persoanelor fizice exercitarea drepturilor din Constituţie implicit trebuie luat în calcul şi dreptul la viaţa privată.

            Acesta apare în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin dispoziţiile articolului 8, potrivit căruia “orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale”. Conform principiului „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” (acolo unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem), prin interpretarea textului articolului de mai sus înţelegem că „orice persoană” se bucură de acest drept nefăcându-se distincţie pe criterii de rasă, naţionalitate, religie, etnie, limbă apartenenţa politică, orientare sexuală,  categorie socială, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV (principiul nediscriminării). Aşadar, considerăm că nici viaţa privată a demnitarilor nu trebuie să facă excepţie de la acest drept. De asemenea şi prin Constituţia României, articolul  26 alineatul 1 “Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată”, este ocrotit dreptul la viaţa privată a tuturor cetăţenilor, inclusiv a demnitarilor, răpunzând astfel unei nevoi sociale imperioase.

Pe de-o parte analizând în continuare Constituţia României, tot la articolul 31 la alineatul 2 găsim o formulare cu caracter imperativ  “Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce  le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor  asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal”. Ca atare cetăţenii sunt informaţi corect despre problemele publice prejudicioase sau nu pentru ei, iar dreptul la informare nu le este ingrădit, dovada clară fiind libertatea presei.

Prin mijloacele mass-media sunt inştiinţaţi de declaraţiile de avere ale demnitarilor, de noile legi cu justificarea aferentă, de disponibilizările care urmează să fie făcute, practic de tot ce ţine de sectorul public. Totodată există  Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, consolidată în 2009, care este mai degrabă “o anexă” la articolul 31 din Constituţia României şi care sprijină dreptul cetăţenilor la informare inclusiv prin autorităţile şi instituţiile publice, unităţi prin care se asigură o transparenţă garantată. Prin articolul 15 alineatul 2 a legii menţionate mai sus  “Activitatea de culegere a datelor şi de difuzare a informaţiilor de interes public, desfăşurată de mijloacele de informare în masă, constituie o concretizare a dreptului cetăţenilor de a avea acces la orice informaţie de interes public.”, se întăreşte ideea informării continue a populaţiei.

În privinţa mass-mediei trebuie să precizez că nu este imparţială şi de foarte multe ori se intamplă ca informaţiile despre demnitari să fie eronate sau irelevante, un bun exemplu ar fi capacitatea redusă a acesteia de a se axa pe chestiunile cu adevărat importante.

Pe de altă parte întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem în permanenţă este: Ce ne interesează cu adevărat despre demnitari? Viaţa lor personală sau randamentul de care dau dovadă în funcţiile lor publice?

De cele mai multe ori oamenii sunt tentaţi să asculte mai degrabă barfele din târg cum ar fi: amantele demnitarilor, divorţurile atât de mediatizate, vacanţele acestora prin alte ţări, extravaganţele de care dau dovadă sau altele. Nonsens! Din acest motiv apare confuzia în minţile oamenilor iar unii demnitari ştiu să profite de aceasta din plin la alegeri când are loc o manipulare în masă, fiind dezvăluite escapadele din viaţa privată a adversarilor şi nu din viaţa publică, de exemplu dacă a încălcat o lege sau s-a îmbogăţit pe banii publici. De aceea politicienii ar trebui aleşi în funcţiile publice pe baza competenţelor lor şi nu a caracterului personal iar alegătorii să vadă dincolo de aparenţe persoana care le reprezintă interesele economice, sociale, politice etc.

În consecinţă, trebuie să recunoaştem faptul că un demnitar are o viaţa privată mai îngrădita în momentul ocupării unei funcţii importante, însă aceasta se întâmplă din cauza persoanelor rău intenţionate care nu au cu ce să-şi umple rubricile din revistele de scandal şi atunci se agaţă cu putere de orice moment din viaţa demnitarilor iar alegătorii care consideră că prin aceste informaţii se poate forma o opinie despre acel politician înseamnă că nu au discernământ. Iar, câteodata cetăţenii sunt informaţi prea mult şi prea ineficient.

Georgiana si Liana


A2 (Alina Nechifor)

            In primul rand, principiului „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” (acolo unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem) se aplica, insa legea precizeaza prin articolul 8, aliniatul 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului , faptul ca  dreptul la respectarea vietii private si de familie, a domiciliului si corespondentei  este limitat prin permiterea autoritatii publice de a interveni atat timp cat „acest amestec este prevazut de lege si daca acesta constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara securitatii nationale, sigurantei publice, bunastarii economice a tarii, apararii ordinii si prevenirii faptelor penale, protectiei sanatatii sau a moralei, ori protectiei drepturilor si libertatilor altuia.” Drept consecinta, dreptul „oricarei persoane” poate sa admita interferente, atat timp cat interferenta urmareste un obiectiv legitim si se savarseste actionand pentru prevenirea dezordinii sau criminalităţii, pentru protejarea sanatatii sau a moralei, pentru protectia drepturilor si libertatilor altora.

Pentru a corela acest contraargument cu “barfele din târg”, se precizeaza ca este important sa se distinga intre o interferenta legitima la viata privata a cuiva in interes public si o incalcare ilegala care a a avut loc doar pentru ca este ceva in care publicul ar putea fi interesat. Spre exemplu: “divorţurile atât de mediatizate”nu sunt de interes public deoarece nu afecteaza viata comunitatii,insa este o chestiune care starneste curiozitatea unor indivizi.   Orice eveniment care marcheaza viata cetatenilor este de interes public, bineinteles ca acesta nu se rezuma numai la aspectele politice, insa mass-media prin faptul ca “nu este imparţială şi de foarte multe ori se intamplă ca informaţiile despre demnitari să fie eronate sau irelevante” distorsioneaza dreptul nostru, al cetatenilor,  la informare si promoveaza  “confuzia în minţile oamenilor”, prin interpretarea gresita a libertatii presei.

Raspunsul la intrebarea: “Ce ne interesează cu adevărat despre demnitari?”  este masura in care viata personala afecteaza randamentul demnitarilor din funcţiile lor publice si efectele asupra vietii cetatenilor. Intrebarea reala si pemanenta este: o persoana non-etica in viata privata poate fi etica in viata publica?

In ceea ce priveste procesul electoral, pe langa cercul vicios de  dezvaluire a “escapadelor din viaţa privată a adversarilor”, demnitarii isi construiesc campania electorala in jurul anumitor valori, valori care ar trebui sa faca parte din caracterul lor. Drept urmare, cetatenii se ghideaza, initial, dupa caracterul demnitarului, pentru ca ulterior sa verifice concordanta acestuia cu competenta persoanei publice de a-si pune in practica valorile promovate. Acest argument este sustinut de situatiile in care demnitarii isi realizeaza discursul politic in jurul valorilor legate de viata familiala, educatie, cultura, care, daca la inceput, pot constitui un instrument de a face apel la emotiile electoratului, mai apoi, pot deveni intrument de monitorizare cu efect reversibil, in sensul in care interesul cetatenilor cu privire la viata privata a demnitarului este justificat  si le confera dreptul de a urmari evolutia ulterioara a demnitarilor si modul in care acestia isi implementeaza valorile in actiuni concrete.  Spre exemplu, in ultimul deceniu,  in Statele Unite ale Americii, componenta familiala a fost un element constant al luptei electorale, publicul dorindu-si sa fie informat asupra acesteia. In calitate de reprezentant al populatiei cu drept de vot, demnitarul are datoria morala de a respecta o anumita conduita, la care se asteapta electoratul sau.

In concluzie, interferenta in viata privata este motivata de dorinta demnitarilor de a ocupa functii publice, cat si de dorinta cetatenilor de a alege persoanele indicate pentru a ocupa respectivele functii. Pentru a diminua aparentele create de mass-media  in viata publica este necesara o buna coordonare intre informatiile oferite si informatiile acceptate drept veridice.


N2 (Georgiana Man)

Ideea centrală afirmatoare susţine  informarea  cetăţeanului într-o manieră excesivă şi fără utilitate. Totuşi ne bucurăm că ni s-a dat dreptate în privinţa mass-mediei (“distorsionează dreptul nostru”) şi că aceasta mai postează şi ştiri irelevante.

Însă în tema noastra este vorba de informarea cetăţeanului despre problemele publice şi nu de satisfacerea curiozităţii acestuia cu privire la viaţa privată a demnitarilor, aceasta fiind o ştire neconcludentă  pentru el din punct de vedere profesional. Nu putem să negăm că una dintre calităţile omului este curiozitatea însă nu în forme exagerate. Ştim că pentru mulţi doar la acest lucru se rezumă „informarea cetăţenilor”, însă interesul public este cu totul altceva; iar în cazul în care nu este un interes public în joc, viaţa privată trebuie respectată.

 Referitor la articolul 8 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, echipa afirmatoare a accentuat ceea ce ziceam şi noi în discursul precedent şi anume că într-adevăr viaţa privată a demnitarilor este limitată de o conduită morală, însă NU credem că acel “amestec” în viaţa lor privată prevăzut de lege include şi amantele demnitarilor şi NU credem că acestea atentează la securitatea naţională, la siguranţa publică ori bunăstarea economică a ţării. Ar fi absurd să credem asta! Aici trebuie să dăm o definiţie „vieţii private a demnitarilor”, să stabilim o limită clară acesteia şi să facem distincţie între viaţa privată a demnitarilor şi viaţa privată a altor categorii de persoane publice. Demnitarii nu sunt persoane publice mondene!

În primul rând este o ingerinţă să intervii în viaţa privată a demnitarilor (aceasta fiind regula), excepţie face doar cazul în care respectivul a săvârşit fapte de natură penală şi atunci autorităţile publice îşi rezervă dreptul de a interveni şi a face cunoscută această neconcordanţă a vieţii private a demnitarului.

Răspundem şi întrebării echipei afirmatoare şi anume dacă “o persoană non-etică în viaţa privată poate fi etică în viaţa publică?”. O asemenea persoană  nu există fiindcă atunci când ai principii după care te ghidezi în viaţă, acestea le aplici în ambele planuri, dar ca de obicei există şi excepţii de la regulă. În viaţă nu poţi să fii 100 % etic existând situaţii în care poţi fi pus în dificultate,  etica neasigurându-ţi şi aptitudini politico-economice. Însă noi considerăm că această întrebare este irelevantă pentru temă deoarece noi discutăm despre dreptul cetăţenilor la informare şi dreptul demnitarilor la viaţa privată şi nu de principiile etice pe care le are sau nu o persoană.

În al doilea rând, în procesul electoral, este irelevant să faci apel la “emoţiile electoratului” prin viaţa personală a adversarului deoarece aceasta nu favorizează justeţea deciziei. Nu întotdeauna viaţa personală afectează randamentul şi nu putem generaliza. De aceea este primordial ca cetăţenii să fie informaţi de capacitatea de care dă dovadă demnitarul pentru conducerea ţării spre bunăstare. De exemplu un primar care trece printr-o dramă familială, poate în acelasi timp să demareze proiecte de genul : infrastructura locală, cazuri sociale, crearea unor spaţii de agreement etc., fără ca acestea să poarte pata dureroasă din viaţa privată.  Nu credem că un demnitar nu poate divorţa de soţia sa cu care nu se mai înţelege doar din cauza electoratului sau a opiniei publice deoarece atunci ar fi amandoi condamnaţi să trăiasca într-un mediu ostil, neplăcut.

În concluzie, un cetăţean interesat de bunul mers al ţării ar trebui să plece urechea strict la ceea ce-l interesează şi nu la toate speculaţiile din presă iar, demnitarii cu un bagaj solid de cunoştinţe şi bunăvoinţă pot să construiască economii de invidiat fără ca viaţa privată să aibă prilejul să pună în umbră realizările acestora.



Decizia:

Stefan Ionescu

A. Feed-back general

Pentru început, orice dezbatere are nevoie de explicarea sensului termenilor moţiunii. Ar fi fost foarte folositoare explicarea unor noţiuni ca „dreptul la informare” sau „dreptul la viaţă privată”. Astfel, până la sfârşitul dezbaterii, nu a devenit clar care este standardul de imixtiune în viaţa privată pe care echipa afirmatoare îşi propune să îl apere însă nici echipa negatoare nu a reuşit să traseze o barieră clară între rolul public al unui demnitar şi comportamentul său privat.

În al doilea rând, dezbaterea s-a concentrat prea mult pe analizarea moţiunii din punctul de vedere al dreptului pozitiv, al legislaţiei în vigoare. Deşi argumentele aduse în acest sens sunt valabile şi interesante, rostul unei dezbateri ca aceasta este mai degrabă să analizeze valoarea de principiu a ideii susţinute de moţiune şi nu legalitatea afirmaţiei. De aceea, în ceea ce priveşte această discuţie, este irelevant ce spune CEDO sau Constituţia României, dacă există un argument foarte bun pentru care aceasta comite o eroare de principiu. Prin urmare, discuţiile juridicenu pot înclina balanţa către niciuna dintre echipe.

Astfel, lăsând de-o parte discuţia juridică, afirmatorii şi-au construit cazul pe 2 idei centrale. Pe de o parte, ideea unei „obligaţii morale a demnitariilor” şi pe de altă parte, ideea că viaţa privată a politicienilor arată ceva despre caracterul demnitarului care este relevant pentru prestaţia sa publică.

Argumentul „obligaţii morale” este destul de fragil susţinut deoarece nu este făcută vreo corelaţie între dreptul „alegătorului” la a-i fi protejate interesele publice pentru care „a ales” şi nevoia ca acesta să aibă informaţii despre viaţa privată. În plus, acesta s-a pierdut pe parcursul discuţiei.

Esenţială pentru dezbatere este discuţia despre relevanţa informaţiilor despre viaţa privată pentru prestaţia politicienilor şi pentru procesul decizional al alegătorilor. Pe de o parte, negatorii au arătat că informaţia asupra vieţii private a politicienilor este o armă pe care publicul nu ştie să o folosească (vezi discuţia despre bârfe). La acest punct, afirmatorii au răspuns un pic ambiguu, susţinând că nu susţin decât anumite intervenţii legitime, fără a le justifica convingător nici pe acestea, sau a le delimita de intervenţiile nelegitime. Pe de altă parte, negatorii pun ceva accent şi pe ideea că de vreme ce evenimentele din viaţa privată pot trece neobservate în cariera publică a unei persoane, atunci este inutilă dezvăluirea acestora cetăţenilor, idee faţă de care afirmatorii n-au reuşit să se poziţioneze suficient de consistent.

B. Feed-back individual

A1:  Acest discurs este coerent şi are o structură clară însă uneori, substanţa argumentelor se pierde în spatele unor formulări bombastice (de exemplu, chiar prima fraza a discursului).

Primul lucru care sare în ochi este absenţa setării unui anumit cadru al discursului. Este în special rolul primului discurs de a stabili pe de o parte, care este miza moţiunii şi pe de altă parte, ce îşi propune echipa afirmatoare să demonstreze.  În lipsa unei astfel de introduceri, întreaga dezbatere a avut de suferit.

N1:  Discursul conţine o foarte interesantă analiză juridică a dreptului la viaţă privată. Totuşi, dezbaterile juridice, aşa cum am explicat în feed-back-ul general, au o relevanţă redusă în astfel de discuţii care trebuie să se concentreze pe valoarea unei anumite afirmaţii şi nu a legalităţii din spatele ei. Din păcate, jumătate din discurs e aproape irosit cu mai multe raţionamente juridice care nu răspund la valoarea în principiu a întâietăţii dreptului la informare faţă de dreptul la viaţă privată al politicienilor.

A doua parte a discursului ar fi trebuit construită ceva mai ingrijit. Chiar ultimul paragraf este dominat de un anacolut destul de supărător care nu ascunde vreun conţinut argumentativ prea convingător.

A2:  Acest discurs, deşi duce în mod real discuţia cu un pas înainte, are de suferit datorită neclarităţii rolului asumat de echipa afirmatoare. Din prima parte a discursului, reiese că echipa nu-şi propune să susţină decât acele interferenţe care sunt legitime (fără a fi clar unde se termină „legitimitatea” unei interferenţe). În a doua parte, însă, pare că echipa afirmatoare este pregătită să apere dezvăluirile legate de viaţa privată a demnitarilor deoarece acestea însăşi pot arăta inconsistenţe între valorile prezentate şi cele asumate de politicieni.

Lipseşte, totuşi, o atitudine globală asupra discuţiei care este cerută oarecum de regulament. Acest discurs ar trebui să pună cumva în balanţă ideile din primele două discursuri, încheind cu motivele esenţiale pentru care ideile afirmatoare trebuie să prevaleze.

N2: Este un discurs mult mai bogat în argumente care răspunde destul de eficient întrebărilor puse de afirmatori.  Pe de altă parte, se învârte uneori în jurul subiectului. În această fază, mai degrabă decât să „răspundă la întrebări” este preferabilă o abordare care să pună în balanţă argumentele şi să tranşeze dezbaterea pe baza acestei analize. În plus, concluzia ar trebui să fie mult mai clară. De exemplu, mai degrabă decât a analiza, ca în ultima frază, ce ar trebui să facă un cetăţean, ar fi fost mai utilă analiza măsurii în care tranşarea dezbaterii în favoarea negatorilor ar influenţa pozitiv comportamentul cetăţeanului.

Decizie: Echipa Negatoare

 

A1 -> 21 puncte
N1 -> 23 puncte
A2 -> 23 puncte
N2 -> 24 puncte
Castiga echipa:

Georgiana si Liana (negatori)


Vrem parerea ta! Pentru asta, trebuie sa te loghezi.

Un proiect
Ardor
Finanțatori
Open Society Foundation
MemoPlus
Parteneri
Policy Center
British Council
Europuls
Ce-Re
Prime Romania
Centrul pentru jurnalism independent
Aisec
Cogitus
Foreign Policy
Elsa
Voluntari pentru idei si proiecte
Trust
Leap
Asociatia young initiative
Asjc
Osut
Susținători Parteneri instituționali
Parteneri media
HotNews
Romania Pozitiva
Think Outside The Box
Carevasazica
Studentie.ro
startub.unibuc.ro
Iasi fun
Ziarul de Iasi
KissFm
Acest proiect este finantat cu sustinere din partea Comisiei Europene. Aceast publicatie [comunicare] reflecta doar vederile autorului, iar Comisia nu poate fi facuta responsabila pentru utilizarea informatiei pe care o contine.