Login  Register
Email:

Pass:

forgot password?

Email:

login?

'Alina si Razvan' (afirmatori) vs 'Drimba si Marius' (negatori)

A1 (Razvan Mihai Iordache)

          Televiziunea prin atribuţiile pe care le are este o formatoare de opinie deoarece ea este cea care trebuie să asigure o cât mai bună informare, dar pe de altă parte ea trebuie să reuşească să şi incite telespectatorul spre asimilarea de nou, spre cunoaştere. Cu cât convingerea că profitul generat de programele difuzate este mai mare cu atât postul de televiziune va fi mai interesat să le transmită. Şi de ce să nu câştige toţi prin asta?

          Ideea centrală a afirmatorilor este: emisiunile educaţionale sunt capabile să genereze profit. Vom defini astfel mai departe în această dezbatere ce înseamnă câştig pe toate planurile.

          Pe lângă funcţia sa de divertisment, televiziunea conturează nişte modele; ea nu şi-a propus însă în nici un caz să concureze cu formatorii educaţionali (şcoala, profesori), responsabilităţile ei educaţionale venind cel mult în completarea a ceea ce se învaţă în mod tradiţional.

          În primul rând având în vedere că o televiziune privată trăieşte din profit, ea trebuie să se reinventeze permanent, să caute noi sectoare în care să se dezvolte. Actualitatea culturii este un lucru pe care canalele media încep să-l abordeze. În prisma acestui fapt apar posturi private precum cele ale universităţilor (exemple concrete găsindu-se în întreaga lume) care vin în sprijinul culturii, educaţiei şi arată că banii pot fi investiţi şi cu cap – respectiv în programe educative. Astfel documentarele, în proporţie majoritară, dar şi programele de teatru, cărţi îşi fac loc în grila posturilor tv şi, potrivit studiului CNA, ratingul lor nu este unul de neglijat. Documentarele după cum reiese din statistică au piaţa lor, lucru care arată că lumea se mobilizează în această direcţie, arătându-şi interesul pentru educarea continuă. [1]

          În al doilea rând liberul acces la cultură poate genera de asemenea şi încasări pentru televiziuni. Unul din drepturile recunoscute ale omului este dreptul la educaţie, iar prin simpla popularizare a anumitor produse pe posturi de televizor se poate acapara un public. Acest public poate fi captat mai uşor în zilele noastre, graţie răspândirii pe care o cunoaşte televiziunea, accesul la cultură fiind mai facil. Spre exemplu, pot fi mediatizate mai uşor evenimente culturale cum ar fi: târguri de carte, evenimente muzicale, plasare de cărţi în varii ziare sau de ce nu diferite conferinţe pe teme social-politico-economice, evenimente pentru care evident se percepe o taxă de participare/achiziţie. Profitul în acest caz este benefic tuturor: televiziunile încasează onorariile pentru promovarea produsului, produsul la rândul său este cumpărat, deci autorul este şi el mulţumit şi, nu în cele din urmă, spectatorul poate pleca sau nu mulţumit de la eveniment.

          În al treilea rând pentru că vorbim de profit, în cadrul televiziunilor private acesta poate fi generat cel mai uşor în intervalul “prime time”, atunci când se înregistrează audienţele de vârf. Vă puteţi întreba de ce ar încerca televiziunile să plaseze în acel interval emisiunile culturale când pot miza pe alţi aşi din mânecă? Deoarece există un precedent şi el a fost înregistrat în Franţa. În timpul unei greve a jurnaliştilor din această ţară toate emisiunile de ştiri au fost anulate, iar în aceste condiţii directorii de programe au fost nevoiţi să decaleze ordinea emisiunilor astfel încât cele de cultură - difuzate la ore târzii - au ajuns să fie televizate în jurul orelor 18-22. Spre surpinderea multora audienţele înregistrate în aceea perioadă au fost cel puţin egale cu cele în care se difuzau normal emisiunile. [2]

          În concluzie televiziunea privată este o afacere şi, ca în orice afacere, atunci când tragi linie în urma investiţiilor profitul trebuie să se vadă. Privind lucrurile din acest unghi este oare cultura nocivă pentru posturile private sau este doar prost înţeleasă la momentul actual? La această întrebare putem răspunde prin atitudinea noastră, pentru că dacă noi alegem să urmărim din ce în ce mai mult programele culturale, educaţionale acest lucru se va reflecta şi în audienţele, implicit profitul televiziunilor.


[1] Mihai Mălaimare, Claudiu Dumitru, Mihaela Botnaru, Radu Teodorel, Gabriela Păun, (2010), Ponderea emisiunilor culturale şi religioase în programele de radio şi televiziune româneşti, obţinut pe 30 octombrie de pe http://www.cna.ro/IMG/pdf/STUDIU_Ponderea_Emisiunilor_Culturale_210410.pdf

[2] Centrul cultural francez din Iaşi, (2004), Televiziune şi/sau cultură, obţinut pe 30 octombrie de pe http://www.ccfiasi.ro/aditional/retrospectiva/Television_Culture.pdf


N1 (Marius Minut)

Cultura nu se consumă


 Mass media participă la structurarea unui discurs educaţional doar în co-relaţie cu alte discursuri co-existente, de aceea se cuvine contextualizată libertatea de expresie a presei la diferitele presiuni exercitate de: legi, concurenţă, audienţă, putere executivă, acţiuni menite să regleze producţia mass-media, ajungându-se, nu o dată, la condiţionări, restricţii, feed-back modest etc. La polul opus al constrângerilor suportate de mass-media se situează influenţa puternică, ajungând până la manipulare, a deţinătorilor de trusturi, decidenţilor politicilor editoriale, semnatarilor comentariilor la subiecte de interes general şi de actualitate etc. Aproape că nu mai contează dacă amprenta intervenţiilor mass-media invocă binele public sau este consecinţa lipsei deontologiei profesionale (interese ascunse, non-profesionalism, i-responsabilitate). În această logică mediatică este apreciabilă generarea profitului de către emisunile educaţionale (în actualul context postcapitalist), deşi e nesemnificativ în comparaţie cu veniturile din publicitate, însă mass media privată are cu adevărat rostul de a promova cultura, fiind, totodată,  visul stabilirii unor „spaţii paralele” în care să se poată exersa discuţii raţional gnoseologice? Reprezintă ea liantul elitelor culturale? Realizează aceasta, în consecinţă, o promovare corectă a culturii, educaţiei?

Societatea contemporană este una marcată de hedonism, alcătuită dintr-o sumă de câştigători şi căştiguri, datorită dorinţei eului de a reuşi în viaţă.  În ordinea câştigurilor se află, alături de carieră, bani, bunuri materiale, din ce în ce mai mult timp liber, pe care omul ultimilor ani îl „cheltuieşte” distrându-se (tratând totul într-o manieră relaxantă, investind într-o industrie a divertismentului, urmărind recunoaşterea socială sau construirea identităţii după tiparul divertismentului), pentru că ura faţă de timp înseamnă teama de timpul gol (1). Apariţia „sportului-spectacol” şi a televiziunii „gumă de mestecat” anunţă frica de plictiseală, temerea de prea multe ceasuri neocupate, pe care nu ştii cum să le „omori”. În acest sistem mercantil este relevant faptul că doar câteva posturi de televiziune genereliste au introdus în grilă emisiuni culturale, şi aceasta, doar din motivul pentru că „trebuie” sau din considerente de imagine. În genere, producţiile culturale ori nu există, ori sunt amplasate la ore fără audienţă sau sunt transformate în „pastile” de câteva minute. Dacă am realiza un studiu de caz pe un post privat din România vom constata, cu siguranţă, că numai la PRO TV putem enumera o emisiune de o oră duminica la ora 10:00 intitulată „Parte de carte” şi pastila zilnică „Omul care aduce cartea” de la 9 şi 10.

Narcisistă la culme, televiziunea se mulţumeşte cu propria oglindire pe ecran, într-o vreme a spectacolului cu orice preţ în care educaţiei nu i se oferă decât un rol manipulativ prin diferite tehnici persuasive în conturarea unor practici ale consumatorilor într-o epocă a maselor. Teza noastră doreşte să releve că telespectatorii infantilizaţi şi cretinizaţi de vulgaritatea televiziunii, robi ai sondajelor mediatizate, artişti dependenţi de consumul televizual au de vizionat un spectacol total, în care imaginea este tot una cu realitatea, în care a apărea „pe sticlă” este similar cu a exista. În această realitate, lumea se complace în spuma lucrurilor şi în minciuna imaginilor adevărate. Acolo se dramatizează insignifiantul. Se practică o falsă convivialitate. Acolo oamenii se tutuiesc. Televiziunea ar dori să fie la voi acasă, lângă voi, aproape de voi, în voi, chiar dacă pe ecran se perindă clowni care râd plângând, chiar dacă se convine complice în favoarea sordidului, banalului şi antisocialului, chiar dacă melodrama este haina de împrumut a sentimentelor autentice, iar sensibilitatea are faţă neghioabă...

Imaginile şi discursurile cultural dezordonate oferite de mass-media umplu tăcerea, însă nu creează şi sensurile; pentru că ritmurile gândirii trebuie să se confunde cu circulaţia continuă a informaţiei; analizând inutilitatea unei vorbării fără limite, se constată nepotrivirea ei cu subiectele de interes: predomină derizoriul, în detrimentul chestiunilor esenţiale. Prin efectul lor seductiv, imaginile şi discursurile educaţionale sau umoristice generează o dependenţă bolnăvicioasă a consumatorului faţă de ecran, urmarea fiind transformarea privitorului într-o fiinţă pasivă (care vizionează înscenările, fără să realizeze că nici nu mai poate fi vorba despre produs), asemeni unei moluşte mute şi sedentare, rămasă agăţată de televizorul propriu ca de o stâncă. Este vorba despre o precumpănire a vizibilului asupra inteligibilului, deoarece societăţile au fost întotdeauna modelate mai mult de natura mijloacelor prin care ele comunică decât de conţinutul comunicării (2). Preţul plătit de către consumatorul de emisiuni educative din media privată pentru o cultură a tuturor este declasarea într-o sub-cultură, care e de fapt – din punct de vedere calitativ – «incultură» (ignoranţă culturală) deoarece operaţiunea aduce doar pierdere. Astfel, difuzarea pe scară largă a unor informaţii culturale sau produse înseamnă progres numai dacă ceea ce este oferit unor largi audienţe/publicuri este  întradevăr benefic (sau, măcar, nu dăunează).

În concluzie există o asimetrie a comunicării mediatice de tip educaţional (atât jurnaliştii de ştiinţă cât şi elitele culturale deţin date şi informaţii, iar publicul trebuie să le afle) însă domnia monologului şi posibilitatea unui dialog între cele două instanţe ale contractului de comunicare (consumatorul este mut, dar are foarte bine dezvoltate simţul vizual şi pe cel auditiv) aduc prejudicii manifestării unui spaţiu public bazat pe o logică argumentativă (modelele explicative pe care le regăsim în discursul jurnalistic se întemeiază mai degrabă pe logici narative şi simbolice).  În acest context mass media se dovedeşte a fi foarte incapabilă de a organiza o “agora” de disecare a ideilor, în urma căreia indivizii pot înţelege fenomenele sau în care să se manifeste opinii personale care să se cristalizeaze în opinie publică.

 

 


1. Roland Brunner, Psihanaliză şi societate postmodernă, Ed. Amarcord, Timişoara, 2000

2. Giovanni Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea, Humanitas, Bucureşti, 2008


A2 (Draganesc Alina-Roxana)

Intro:

Din punctul nostru de vedere, negatorii au dus discutia în altã directie, neaducand contra-argumente solide cum cã educatia este generatoare de profit. Este însã de datoria noastrã sã întãrim prin acest discurs argumentele aduse anterior si în acelasi timp sã rãspundem punctual negatorilor.

Atacuri cu spume la gurã :)

Pentru cã negatorii vorbeau la un moment dat, în discursul lor, despre manipulãri si despre cei care detin trusturile vrem sã le rãspundem cã banii lor au fost necesari la momentul intrãrii în piatã. Nu o sã facem istorie, dar în 1995 erau doar 3 televiziuni generaliste (ca sã luãm doar cazul României). Sã îndrãznim sã ne întrebãm ce s-ar fi întâmplat într-o piatã fãrã concurenta? Pe noi nu ne intereseazã modul cum îsi administreazã ei banii, dar faptul cã în ziua de azi au încredere în emisiunile culturale (dupã cum bine au amintit si negatorii :)) si încã le difuzeazã, este un fapt îmbucurãtor, aratã cã educatia poate fi încã profitabilã. si dacã vorbim de trusturile noastre nationale, ele au în frunte acel tip de vizionãri care stiu sã îsi asume riscurile implementãrii noilor idei, ºsi de ce sã nu recunoastem, culturã este o implementare îndrãzneatã în ziua de azi. Dar fãrã riscuri nu existã câstig (de ambele pãrti)!

De asemenea,  negatorii au lãsat sã se înteleagã cã televiziunile formeazã tipul persoanei “pasive”. Din contrã, noi am putea afirma cã liberul acces la culturã stimuleazã creativitatea telespectatorilor. Altfel ce putem afirma despre emisiunile care îsi propun sã formeze publicul (cum sunt cele în care poti învãta o limbã strãinã, cele care învatã artã culinarã, artã picturii, etc)? Ele sunt genul de activitãti care nu stimuleazã interactiunea om-cultura? Poate la acest moment negatorii ar trebui sã defineascã conceptul de culturã, pentru cã în viziunea noastrã culturã este cumulul cunostintelor din domenii diverse. Tot televiziunea este si cea care a dus conceptul de feed-back la un nou nivel, în ziuã de azi oricine putând interveni într-o dezbatere de orice fel si poate interactiona cu invitatii, lucru pe care în urmã cu nu mai mult de 70 de ani nu ar fi reusit sã-l facã. Deci iatã cã accesul la culturã (sub toate formele ei) incitã spectatorul sã cunoascã mai mult.

Am vorbit în discursul precedent de audiente. Ei bine educatia trebuie sã concureze cu ratingurile emisiunilor de “cretinizare”, nu negãm acest fapt, si pentru a concura cu acest tip de productii trebuie aplicate niste strategii speciale. Negatorii se întrebau: “Reprezintã ea liantul elitelor culturale?”. Noi considerãm cã este dreptul fiecãruia sã “ajungã” la culturã, însã conteazã si de la cine pleacã informatia (si la cine ajunge :P). Dacã persoanele “potrivite” sunt cele sensibilizate atunci ele pot promova mai departe valorile si la rândul sãu acel “curent” va deveni din ce în ce mai cunoscut, mai cunoscut= mai profitabil. Nu este de mirare cã emisiuni precum “Parte de carte” sãu “Între alb si negru” au parte/au avut parte de moderatori cunoscuti în domenii culturale, dar pe de altã parte au si invitati din acelasi tip de medii, elocventi la rândul lor. Puterea lor de convingere este mai mare si televiziunile vând mai usor produsul lor finit, care este în esentã o emisiune (cumul de culturã+reclame+informatii). În felul acesta sistemul este echilibrat si functioneazã sãnãtos.

Concluzionând…

Ideea negatorilor scoate în evidentã plãcerea televiziunii pentru divertisment. Este adevãrat, o mare parte din resursele media sunt “ghidonate” cãtre asta, dar cum am concluzionat în finalul primului discurs, telespectatorul este cel care ia decizia supremã. Nu se poate vinde doar educatie pentru cã, dupã cum au observat negatorii, trãim într-o erã a distractiei, dar dacã emisiunile de tip cultural sunt “îmbrãcate” într-o formã mai “prietenoasã” spectatorilor – ele pot realiza  promovarea valorilor. Cei care apar în cadrul emisiunilor ar trebui sã aibã drept scop schimbarea si nu doar simplã aparitie doar pentru a fi vãzuti. Nu este o lume perfecta, dar poate fi urnita înspre asa ceva. 


N2 (Drimba Ioana)

Dacă singurul argument al afirmatorilor pentru a susţine ideea că televiziunea trebuie să facă educaţie, este profitabilitatea, suntem în trista situaţie de a recunoaşte misiunea imposibilă în care se află aceştia. Totodată noi nu negăm că a face educaţie poate fi profitabil dar afirmatorii trebuiau să demonstreze aceasta prin diferite argumente veridice. Nu este suficient să afirmi că poate fi profitabil, trebuie să demonstrezi aceasta, iar voi nu aţi făcut-o. Dacă voi consideraţi că exemplul dat de noi, referitor la cele 2 emisiuni educaţionale din grila programului ProTv vă susţine cauza, vă inşelaţi amarnic. Nu se poate susţine că 2 ore pe săptămână de emisiune educaţională la un post Tv cu audienţa ProTv-ului înseamnă că a face educaţie este profitabil. Imi pare rău să vă anunţăm că exemplul dat demonstrează taman contrariul.

În primul nostru discurs am lanasat ideea că emisiunile de cultură sunt folosite pentru prestigiul postului şi din această categorie face parte şi postul ProTv, care de altfel este singurul post privat generalist din România care are în grilă emisiuni culturale. Asta ar trebui să vă dea de gîndit şi să inţelegeti că există în primul rând unele raţiuni economice alături de studii de piaţă în urma cărora se gândeşte şi se realizează grila de programe. Din acest motiv nu toate posturile generaliste de televiziune private din România îşi pot permite financiar să aibă 2 ore, din grila de programe ocupate de emisiuni folosite doar pentru prestigiu. E drept că sunt anumite lucruri accidentale şi, în consecinţă emisiunile culturale fac audientă, cum e cazul din Franţa relevat de către voi în primul discurs. Aceste audienţe pot fi comprehensibile din simpla motivaţie a consumatorilor care se aşteptau să vizualizeze altceva la ora respectiva pe micul ecran. În acest sens, analizând pragmatic situaţia creată de mass-media franceză, este limpede că au fost difuzate emisiuni educationale în detrimentul celor de divertisment sau politice datorită unei greve justificate. De aceea nu vă faceţi iluzii deşarte în privinţa audienţei respective deoarece în cazul în care ar fi fost altă grilă s-ar fi înregistrat aceleaşi audienţe, sau de ce nu, mai mari? În acest context susţinem ideea conform căreia dacă ar fi fost audienţe record ale emisiunilor culturale, în cadrul posturilor de televiziune  franceze din timpul grevei, cu siguranţă acestea ar fi avut continuitate până astăzi, defavorizând raitingul divertismentului, cinematografiei sau sportului. Contrariul demonstrează realitatea.

Care este relevanţa faptului că telespectatorii pot inteveni acum în direct, mai uşor? Relevă aceasta că sunt mai educaţi? Mai bine ne-am uita în ce tip de emisiuni intervin în direct consumatorii, sau şi mai bine zis, la ce tip de programe sunt încurajaţi să intervină. Vom observa cu stupoare că nu sunt invitaţi să intervină sau să participe decât la televiziunile comerciale cu emisiuni manipulatoare de tip” Dan Diaconescu in direct” şi nu, în consecinţă, la "Omul care aduce cartea", care, apropo s-a mutat la TVR. Însuşi faptul că această emisiune s-a mutat la televiziunea naţională nu denotă faptul că postul public îşi asumă un risc pentru obţinerea unui profit de pe difuzarea acesteia. În acest sens este necesar să menţionăm că televiziunea naţională este subvenţionată cu anumite sume de bani, de către guvernul României, pentru a face educaţie sau a promova cultura. Fiind televiziune publică are o cu totul altă politică a programelor, fiind independentă, oarecum, de câştigul din urma raiting-ului sau a publicităţii, ceea ce este în contradicţie cu economia de piaţă occidentală. Postul naţional de televiziune este în virtutea existenţei statului român şi, în consecinţă, are menirea de a promova valorile naţionale şi culturale ale României şi a locuitorilor ţării.

Spre dezamăgirea voastră vom încheia conchizând prin a reafirma că a face educaţie nu este profitabil pentru mass-media privată, lucru pe care l-am demonstrat, deoarece nu este aceasta o prioritate a televiziunilor particulare (care sunt factor de imbecilizare, conform discursului nostru anterior). În acest sens subliniem ideea că rolul mass-mediei private este de a oglindi realiatea şi de a oferi publicului ceea ce vrea acesta deoarece ea oferă servicii conform principiului cerere-ofertă, iar până când publicul nu va vrea altceva decât ce are în momentul actual, nu văd de ce posturile ar oferi.



Decizia:

Mihai Pomarlan

În sfârşit un caz Afirmator original. “Emisiuni culturale => profit” nu este primul caz la care s-ar fi gândit o echipă.

Oricât de simpatică mi-ar fi abordarea Afirmatoare, nu mă convinge din păcate. Ambele echipe sunt de acord că emisiunile culturale sunt văzute ca un risc, ori cel mult, un punct în plus pentru prestigiu. Ca să câştige, Afirmatorii ar fi trebuit să-mi arate că acest risc merită asumat, dincolo de un exemplu bizar din Franţa, şi mai mult, să-mi indice cum am putea încuraja mass-media privată să-şi asume acest risc. De fapt, de ce trebuie să încurajăm/obligăm niste agenţi liberi să facă ceva ce zicem, “for argument's sake”,  că e în interesul lor? Afirmatorii ar fi trebuit poate să explice de ce mass-media privată de la noi “nu-şi dă seama”, “şovăie” în a acapara eventualele câştiguri oferite de grile de program puternic axate pe programe culturale. N-o fac.

În schimb, Negatorii mă conving că mass-media este prin natura sa nepotrivită pentru programe culturale, iar cele care există sunt oricum ca şi irelevante din cauza unei audienţe limitate. Combat eficient cazul Afirmator şi în opinia mea câstigă.

Comentarii individuale, punctaje

(Notă: am plecat de la o bază de punctare de: conţinut 12, strategie 8, stil 4. Scorul de bază este apoi modificat prin bonificaţii/penalizări, reflectate în observaţiile individuale.)

ĂăÂâÎŢţ

A1:

-        <paragraful “În al doilea rând liberul acces la cultură [...]”>: lanţ logic dubios. Dreptul la educaţie al omului nu are cum să garanteze profitul pentru televiziuni, pentru că existenţa unui drept nu garantează exercitarea lui (ar fi o obligaţie în caz contrar). Sau poate vreti să spuneţi că oamenii vor cere multe programe culturale? Dar asta aţi mai spus în primul argument. Nu repetaţi idei, aveţi multe de acoperit şi putin spaţiu (Conţinut -1).

-        <exemplul Frantei>: pierdeţi mult timp pe un singur exemplu şi nu explicaţi niste probleme esenţiale pentru caz. De ce nu-şi dau seama televiziunile private că au această presupusă sursă de profit la îndemână? De ce, dacă s-a intamplat în Franţa, nu şi în alte părţi? (Conţinut -1, Strategie -2)

Punctaj: 20 (Conţinut 10 Strategie 6 Stil 4)

N1:

-        sau nu stăpâniţi sau folosiţi neatent termeni. “Context post-capitalist”- la ce vă referiţi? Problematica mass-media vs. educaţie este mult mai veche decât crizele economice recente şi deci “post-capitalist” doar cauzează confuzie. “Discuţii raţional gnoseologice”- adică orice emisiune culturală este un dialog asupra teoriei cunoaşterii şi doar atât? (Stil -1)

-        aţi greşit registrul în care trebuia scris discursul. Ok, aţi scris un eseu polemic. Dar se cerea un eseu argumentativ şi există o diferenţă între cele două, după cum există mai multe moduri de a exprima un dezacord. Anume, se cerea un eseu în care să existe clar exprimate, premise-raţionamente-concluzii, argumente. Iar aceste argumente să fie integrate într-o viziune coerentă a echipei proprii. Nu spun că nu aveţi viziune ori argumente, dar mă puneţi să sap după ele printr-un limbaj pretios. Vă recomand să citiţi alte discursuri N1, ori chiar discursul N2 din acest meci, pentru a vedea cam cum arată un discurs argumentativ. Vreţi să convingeţi pe cineva prin logică, nu doar să demonstraţi vocabular şi artificii retorice (Stil -1).

-        ca o consecinţă a abordării stilistic nepotrivite a discursului, viziunea echipei Negatoare începe neclar prezentată printr-un discurs slab structurat. Cred că am înţeles-o până la urmă, dar nu încurajez o asemenea prezentare (Strategie -2).

Punctaj: 20 (Conţinut 12 Strategie 6 Stil 2)

A2:

-        fără smilies. Vrem o dezbatere academică, totuşi, ceea ce cere un anume decor. (Stil -1)

-        <emisiunile culturale să ajungă la persoanele potrivite şi atunci vor avea impact>: nu. Dumneavoastră sustineţi ca echipă (cel puţin aşa începeţi) că emisiunile culturale ar fi profitabile şi ar avea ratinguri mari. Acest argument, că impactul va apare dacă au câţiva telespectatori carismatici, sau nu se potriveşte cu linia echipei sau se bazează pe presupuneri nefondate (Strategie -1).

Punctaj: 22 (Conţinut 12 Strategie 7 Stil 3)

N2:

-        combatere viguroasă a exemplului din Franţa (care este demontat în vreo trei moduri) (Conţinut +1).

-        în general, un discurs competent care-şi face treaba (Strategie +1). Există o oarecare redundanţă în cazul Afirmator, deci nu aţi avut multe de făcut, de aceea scorul nu se înalţă mai mult.

Punctaj: 26 (Conţinut 13 Strategie 9 Stil 4)

A1 -> 20 puncte
N1 -> 20 puncte
A2 -> 22 puncte
N2 -> 26 puncte
Castiga echipa:

Drimba si Marius (negatori)


Vrem parerea ta! Pentru asta, trebuie sa te loghezi.

Un proiect
Ardor
Finanțatori
Open Society Foundation
MemoPlus
Parteneri
Policy Center
British Council
Europuls
Ce-Re
Prime Romania
Centrul pentru jurnalism independent
Aisec
Cogitus
Foreign Policy
Elsa
Voluntari pentru idei si proiecte
Trust
Leap
Asociatia young initiative
Asjc
Osut
Susținători Parteneri instituționali
Parteneri media
HotNews
Romania Pozitiva
Think Outside The Box
Carevasazica
Studentie.ro
startub.unibuc.ro
Iasi fun
Ziarul de Iasi
KissFm
Acest proiect este finantat cu sustinere din partea Comisiei Europene. Aceast publicatie [comunicare] reflecta doar vederile autorului, iar Comisia nu poate fi facuta responsabila pentru utilizarea informatiei pe care o contine.