Login  Register
Email:

Pass:

forgot password?

Email:

login?

'Cezara si Iulia' (afirmatori) vs 'Elena si Andrei' (negatori)

A1 (Iulia Parvu)

E timpul ca posturile private de televiziune să aibă responsabilităţi educaţionale faţă de public.

     Funcţia eduativă este o constantă a studiilor în materie de mass-media a cercetătorilor aparţinând diferitelor şcoli de comunicare. Aceştia au identificat-o în toate modelele teoretice ale mass-media, chiar daca în proporţii variabile. În cadrul unei mass-media care, în mare parte, se înscrie în tiparele modelului de organizare liberal, este greu sa impui din exterior sporirea laturii educative a programelor. Cu toate acestea, dupa o perioada de tranziţie de aproximativ două decenii, în care a primat ideea comercialului, se pune problema construirii unei strategii pe termen mai lung. Acordarea unei importanţe sporite factorului educativ ar reprezenta o astfel de strategie pe termen lung. Îmbinarea elementelor educative cu acelea de divertisment faciliteaza internalizarea valorilor, a ideilor, a comportamentelor. Se spune că un consumator informat, este mai greu de „furat”. La fel, educarea populaţiei ar fi un element de consolidare a democraţiei – aceasta din urmă fiind singura care garantează continuitatea presei. 
Responsabilizarea posturilor private de televiziune in sensul sporirii elementului educativ ar putea reprezinta proba de maturitate a posturilor private.


N1 (Andrei Luca)

Discursul nostru va încerca să ilustreze prin argumente ceea ce Paddy Chayefsky, unul dintre cei mai cunoscuţi scenarişti ai Perioadei de Aur a Televiziunii din America, a sugerat într-un mod expresiv: “Televizorul nu este Adevărul. Televiziunea este un nenorocit parc de distracţii. Ea este circ, carnaval, trupă de acrobaţi care călătoreşte, povestitor, saltinbanc, muzicant, jongleur, un show bizar, îmblânzitor de lei şi jucător de fotbal. Suntem în afacerea Uciderii Plictiselii. ”1

Pornind de la premisele enunţate de afirmatori (sub forma unor adevăruri empirice), conform cărora elementul educaţional, ca obiect de studiu în lucrări teoretice, nu poate fi impus în sistemul democratic, susţinem la rândul nostru că  Televiziunea nu poate fi încorsetată de aşa-zise standarde “educationale”. În primul rând, trebuie să operăm distincţia între a transmite un mesaj în mod obiectiv pentru a informa corect publicul şi a culturaliza. Ce înseamnă, de fapt, a educa? Etica profesională a jurnalistului, dar şi o serie de măsuri juridice deja reglementează transmiterea de informaţii autentice şi netrunchiate2. Prin urmare, responsabiltatea educaţională nu corespunde mediului audiovizual, ci publicului, care are posiblitatea de a valorifica informaţia primită în funcţie de propriile afinităţi şi interese. De asemenea selectarea unei anumite grile de programe nu poate avea la bază un sistem coercitiv, atâta timp cât spectatorul are întotdeauna puterea de a “schimba canalul”, validând prin opţiunea să un post de televiziune sau un altul.

În al doilea rând, deoarece televiziunea a apărut ca o afacere (mediul cel mai eficient de propagare al publicitatii3) considerăm că direcţia “comerciala” de care vorbesc afirmatorii este încă axul central al acesteia.  Posturile TV au responsabilitate faţă de finanţatori, bugetul lor fiind constituit exclusiv din publicitate (un exemplu excelent ar putea fi în România trustul Media Pro Internaţional/Protv, “cel mai mare plătitor-contributor privat din mass-media la bugetul de stat”4 în anul 2004). Doar în cazul unui canal privat de tipul HBO, unde publicul susţine bugetul prin abonamente, se poate pune probleme unei cereri specifice, încadrată în anumiţi paramentrii şi astfel a unui “contract” între public şi emiţător. În majoritatea cazurilor însă, televiziunile se ghidează în realizarea programelor lor, raportându-se la telespectatorul de nivel mediu, a cărui cerere este preponderent legată de divertisment. Pe de altă parte, noi nu susţinem că divertismentul practicat de acestea poate încălca normele decenţei, însă pentru reglementarea acestui proces există deja Consiliul Naţional al Audiovizualului.  Efectuarea acelei “îmbinări ale elementelor educative cu acelea de divertisment”, despre care vorbesc afirmatori, s-a realizat şi se realizează şi în prezent în emisiuni precum: “Vrei să fii miliardar?”(PrimaTv), “Te crezi mai deştept?”(PrimaTv), “Te pui cu blondele?”(Antena1), “Ciao, Darwin” (Antena1), “Ştii şi câştigi” (Protv), “Lanţul slăbiciunilor” (Protv). Totuşi, nu ne este foarte clar ce înţeleg afirmatorii prin enunţul: “Îmbinarea elementelor educative cu acelea de divertisment facilitează internalizarea valorilor, a ideilor, a comportamentelor.” Înţeleg ei oare o inoculare premediata a unor valori, similară modelului comunist în care educaţia, prin intermediul divertisemntului, devenea propagandă?

Am dori de asemenea să aflăm ce proiecte în sine propun afirmatorii pentru realizarea acestei vagi “strategii pe termen lung”.

Suntem de acord cu ideea că educaţia consolidează sistemul politic democratic,  conducând la formarea unui cetăţean mai bine avizat. Cu toate acestea, fundamentul educaţiei este realizat prin intermediul şcolii, lecturii personale, documentarelor şi evenimentelor culuturale, iar nu prin televiziune. Aportul acesteia este minor şi slab calitativ comparativ cu sursele iniţiale, ţinând cont de faptul că scopul major al canalelor TV private este de a amuza şi de a informa.

În concluzie, suntem de părere că libertatea televiziunilor în a-şi alege formatul şi conţinutul programelor trebuie să fie respectată, cu atât mai mult cu cât acestea sunt dicatate şi de “gustul” publicului.

______________

Note

1 Paddy Chayefsky, http://www.quotegarden.com/television.html

2”Public broadcasting – Why? How?”, pagina 11 – “Unbiased, enlightening information” http://www.closer2oxford.ro/

3 “Since inception in the U.S. in 1940, TV commercials have become one of the most effective, persuasive, and popular method of selling products of many sorts, especially consumer goods.” http://en.wikipedia.org/wiki/Television,

4 http://www.zf.ro/eveniment/media-pro-international-protv-nu-au-obligatii-restante-la-buget-2901427/


A2 (Cezara Paraschiv)

Vom porni prin a încerca să stabilim o perspectivă comună asupra „educaţiei”. În concepţia lui Aristotel, „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare” (Aristotel, „Politica”). Educaţia priveşte comunitatea, este un element care poate şi trebuie să definească o civilizaţie. Dacă pornim de la premisele enunţate de negatori, că educaţie se obţine exclusiv (sau în majoritate) prin studiu individual şi prin cercetare, tot individuală, ajungem mai degrabă la conceptul de educaţie în sens elitist. Categoric, „educaţia înaltă” nu intră în apanajul mass-media, şi deci nici al audiovizualului. Nu avem în vedere acest tip de educaţie. Nu vorbim despre performanţă în diferite domenii sau despre construirea elitelor cu ajutorul televiziunii, ci despre susţinerea standardului mediu.

În plus, negatorii vorbesc despre lectură, documentare şi evenimente culturale. Nu negăm importanţa acestor forme de educare, ci considerăm că aceste activităţi pot fi potenţate prin rolul informativ şi educaţional al televiziunii. Programele tv ar trebui să deschidă apetitul pentru aceste metode de studiu/educare, să fie un promotor sau măcar să indice posibilitatea acestuia. Acest lucru poate fi realizat abordând anumite subiecte în maniere distractive, nu monotone, pentru că nu am susţinut că este de datoria televiziunii să „predea lecţii” în mod didactic.

Negatorii au concluzionat, că, atâta timp cât mass-media respectă standardele de calitate şi de etică profesională ale jurnalistului, „responsabilitatea educaţională” nu mai aparţine  mediului audiovizual, ci publicului, care „are posibilitatea de a valorifica informaţia primită în funcţie de propriile afinităţi şi interese”. Dar, pentru ca un consumator să aibă ce să valorifice, găsim că este logic să pretindem ca produsele media în general, şi cele ale audiovizualului, în particular, să pună la dispoziţie materia primă adecvată. Negatorii au oferit exemple de emisiuni pe care le-au considerat că ar avea un caracter educativ. Este de remarcat faptul că din cele 6 formate menţionate (chiar dacă avem unele reticenţe privind includerea unei emisiuni precum „Te pui cu blondele” in categoria materialelor cu caracter educativ) – una singură mai figurează în grilele de programe („Te pui cu blondele”).

Examinând evoluţia comercialului, este evidentă tendinţa producătorilor de produse mass-media de a şoca, de a forţa limitele. Acest lucru este firesc, o trăsătură general-valabilă a oricărei activităţi umane. Un exemplu simplu ne arată că în timp, ţinutele de scenă ale vedetelor au suferit transformări dramatice. Fusta scurtă a înlocuit fusta lungă, doar pentru a fi la rândul său înlocuită cu una şi mai scurtă. Apoi, vedetele au renunţat la fustă şi au urmat videoclipuri în bikini. Regula aplicată de multe medii este „dacă concurenţa a scos atât, noi vom scoate mai mult”, dacă produsul lor a făcut „bum-bum!”, al nostru trebuie să facă „bum-bum-bum!”. Problema este rezolvată cantitativ. Problema este că nu poţi să scoţi, dar nici să adaugi la infinit, pentru că se ajunge la saturaţie şi şocantul fie cade în penibil, fie încetează să mai şocheze în adevăratul sens al cuvântului. Pornind de la acest raţionament, am sugerat utilitatea unei strategii pe termen lung, care să ducă la construirea pe o fundaţie solidă a unor produse care să devină utile.

Am susţinut şi susţinem în continuare că îmbinarea elementelor educative cu acelea de divertisment facilitează internalizarea valorilor, a ideilor, a comportamentelor. Nu însă în sensul unei propagande de tip comunist, aşa cum au indicat negatorii. În practică, lucrările din arealul comunicării de masă arată eforturile, dar şi succesul unei campanii costisitoare de educare a cetăţenilor în trafic. Autorităţile americane au dezvoltat un parteneriat cu producătorii de la Hollywood pentru a stimula purtarea centurii de siguranţă la volan. Astfel, Batman îşi pune centura de siguranţă înainte de a pleca în urmărirea rău-făcătorilor. Similar, toate filmele transmit acest mesaj care este asimilat aproape inconştient. (Mihai Coman, „Introducere în sistemul Mass-media”).

Acceptăm ideea că programul unei televiziuni comerciale este adaptat având ca public ţintă şi model al consumatorului, „prototipul omului mediu”. Este însă important ca standardul acestui „mediu” să nu fie coborât către incultură.


Susţinem că este esenţial ca această evaluare să fie făcută just, iar aproximările considerăm că este indicat să fie făcute către plus, nu către minus. Şi asta, pentru că, aşa cum spunea magistratul american, Lee Loevinger, „televiziunea este literatura analfabetului, cultura incultului, avuţia săracului, privilegiul neprivilegiatului, clubul exclusiv al maselor excluse.” (http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Lee+Loevinger)


N2 (Elena Mihaela Gheorghe)

Termenul ” educaţie” comportă mai multe definiţii care presupun atât educaţia privată, cât şi cea publică. Prin exemplele pe care le-am oferit în discursul anterior (“intermediul şcolii, lecturii personale, documentarelor şi evenimentelor culturale”) noi am încercat să atingem ambele dimensiuni ambele ale acesteia. Bunăoară, nu considerăm că educaţia oferită de şcoli în ciclul primar, gimnazial şi liceal ar putea purta numele de “educatie inalta”, sub o formă exclusiv individuală, după cum susţin afirmatorii. De asemenea, nu contestăm faptul că aceasta trebuie să se dezvolte sub nişte parametrii stabiliţi la nivelul statului, dar considerăm că lucrurile stau cu totul altfel când vine vorba de audiovizual. Dacă statul deja are toate mecanismele de control asupra şcolii (fundamentul educaţiei medii, realizată la nivel public, naţional, gratuit şi obligatoriu),  televiziunea, ca parte integrată a audiovizualului, atât timp cât respectă normele impuse de CNA şi etica profesională a jurnalistului, este liberă.

  În al doilea rând, atunci când am menţionat emisiuni TV [“Vrei să fii miliardar?”(PrimaTv), “Te crezi mai deştept?”(PrimaTv), “Te pui cu blondele?”(Antena1), “Ciao, Darwin” (Antena1), “Stii şi castigi” (Protv), “Lantul slabiciunilor” (Protv)], am făcut-o tocmai pentru a exemplifica acel amestec dintre divertisment pentru mase şi educaţie pe care îl susţin înşişi afirmatorii. Prin îmbinarea comicului facil sau a retoricii goale cu elementul educaţional (în cantităţi diferite de la emisiune la emisiune), aceste singure formate ale televiziunilor private care încearcă o asemenea abordare se dovdesc a fi în mare parte ineficiente. Tocmai pentru că aproape toate nu se mai regăsesc în grila de programe, afirmatorii ar trebui să se întrebe dacă nu cumva lipsa de apetenţă a publicului a cauzat asta. Prin contrast, noi susţinem că formatul “didactic” sau “elevat” s-a dovedit operant în cadrul TVR-ului, dar nu ar putea funcţiona şi în televiziunea privată, care se hrăneşte cu rating-uri cât mai mari. Dacă nişte programe accesibile maselor nu au fost validate de timp, cum ar putea rezista o emisiune de tipul celei moderate de Eugenia Vodă, “Profesionistii”, în cadrul unui post că ProTv sau Antena1? Ideea unei televiziuni private care să îl incite pe individ în procesul dezvoltării sale culturale este o utopie, mai ales în absenţa unor propuneri clare şi viabile din partea afirmatorilor în acest sens.

Să ne imaginăm o definiţie strictă a decenţei. Putem? Constă oare decenţa în lungimea, culoarea, croiala sau stilul hainelor? Are dreptul o televiziune privată să limiteze drepturile vedetelor de a se exprima vestimentar, atâta timp cât acestea nu recurg la nuditate (de altfel iarăşi aflată sub incidenţă legilor CNA-ului)? Şi dacă răspundem cu “DA”, atunci schimbarea ar trebui să se manifeste nu doar la nivelul televiziunii, ci şi la nivelul valorilor umane, al mentalităţilor, al stilurilor şi al întregii societăţii; ar fi o revoluţie generală. Pe când, micul ecran funcţionează că o oglindă, o simplă reflectare a lumii în care trăim. Remarcăm iarăşi ideile nobile ale afirmatorilor, însă utopice în definitiv. 

În continuare, suntem de părere că într-adevăr vizualul transmite mesaje uneori educative. Însă exemplul oferit de afirmatori este operabil în cadrul cinematografului (domeniu principial vorbind diferit de televiziune, deşi aceasta poate fi uneori promotoare a filmului. În plus, în ceea ce priveşte campania de educare rutieră provata prin intermediul Hollywoodului, susţinem că Batman şi-a pus centură numai după ce autorităţile americane au dezvoltat un parteneriat A« COSTISITOR A» cu producătorii. Aşadar iniţiativa nu a fost a producătorilor, ci a autorităţilor americane care au plătit pentru acest serviciu aşa cum oricine plăteşte pentru a se difuza un spot publicitar la televizor. Se demonstrează astfel, încă o dată, că în domeniul audiovizualului direcţia comercială este încă axul central. 

 Nu în ultimul rând, atunci când am ne-am referit la nivelul mediu standard al consumatorului TV şi nu la “prototipul omului mediu” (cum greşit citează afirmatorii), am vrut să ilustrăm un nivel al majorităţii, fluctuant, însă care dictează grila de programe. Prin urmare, raportul este de la public spre producător şi nu invers. Ieşirea din zona “gustului mediu”, pe care oponenţii noştri o asociază inculturii, poate fi realizată doar prin studiu individual şi nu prin televiziune [edificiul omului de rând- “literatura analfabetului, cultura incultului, avuţia săracului, privilegiul neprivilegiatului, clubul exclusiv al maselor excluse” (Lee Lovinger)1]

Note:

1 Lee Lovinger, http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Lee+Loevinger





Decizia:

Raul Salagean

A1

Cea mai importantă idee din acest discurs este că o combinaţie între divertisment si elementele educative facilitează internalizarea valorilor de către telespectatori. Ideea expusă este una bună, insă este prea puţin susţinută. Mai mult decât atât, ar fi trebuit insistat pe lanţul logic prin care ajungem de la combinaţia dintre divertisment şi educaţie la cetăţeni mai avizaţi şi cum anume se îmbunătăţeşte procesul democratic. Ca sugestii pentru viitor, structura este foarte importantă; astfel, o împărţire clară a argumentelor ar fi ajutat foarte mult in acest meci. În al doilea rând, aşa cum semnalizează şi N1, trebuia să aveţi o strategie mai explicită puţin prin care să ajungeţi să impuneţi televiziunilor un anumit conţinut in grila de programe. Fără o strategie explicată măcar ca şi mecanism, cum va funcţiona, fără a intra în detalii, se obţine un discurs ineficient de A1.

N1

Primul discurs negator face lumină în dezbatere, eliminând combinaţia dintre educaţie si divertisment insinuată de afirmatori şi arătând că televiziunea are ca scop câştigul financiar şi distrarea sau informarea telespectatorilor. Totodată, acest vorbitor trece responsabilitatea de a culturaliza de pe umerii televiziunilor, pe cei ai populaţiei.  La capitolul structură, aş sugera ca pe viitor să faci o împărţire mai clară a argumentelor, împărţire care să includă titlul argumentului, raţionamentul si exemplificarea acestuia, fără a amesteca mai multe argumente intr-unul singur (cum este cazul argumentului 2).  Mi-a plăcut exemplul de la începutul discursului şi am apreciat totodată diferenţierea dintre a informa şi a culturaliza, diferenţă care in mod automat reduce dintr-o posibilă contraargumentare fără sens a oponenţilor (acest lucru fiind constructiv pentru dezbatere).

A2

Discursul A2 aduce clarificările din cazul afirmator care ar fi trebuit sa apară la primul vorbitor. Astfel, ni se induce ideea că educaţia este o problemă de ordin public, aşadar intervenţia statului este justificată.  Totodată, ni se arată ca planul afirmator propune o metodă subtilă de combinare a educaţiei cu divertismentul, metodă prin care televiziunea va reuşi să menţină un nivel mediu de educaţie prin deschiderea apetitului către cultură pentru mase. Ca şi aspecte negative, cred că ai insistat prea mult pe ideea despre degradarea constantă a emisiunilor TV. Strategia pe termen lung de care tot vorbiţi voi ca afirmatori nu apare nici in acest discurs. Aria de conflict pe care o câştigă acest discurs este cea legată de capacitatea televiziunilor de a deschide apetitul către cultură.

N2

In acest discurs se conturează cel mai bine ideea că o combinaţie intre divertisment si educaţie este o utopie.  Totodată combate exemplul legat de inserarea de comportamente etice în filme, arătând ca nu e acelaşi lucru ca şi când vorbim despre emisiuni culturale la TV. Practic, în acest punct se subliniază ariile de conflict câştigate de negatori: televiziunea este o afacere si nu se pot combina educaţia cu divertismentul.  O organizare mai bună a discursului ar fi putut aduce un plus acestei dezbateri.  Într-un discurs trebuie să existe o delimitare cât mai clară între argumentare si contraargumentare.  În acelaşi timp, unele arii de conflict aş zice ca au fost câştigate de către N1, aşa că o susţinere mai în profunzime a ariilor de conflict câştigătoare ar fi fost de bun augur, fără a insista pe anumite părţi ale discursului care nu sunt neapărat importante în meci.  Totodată, ca şi argumentare, argumentul legat de faptul că televiziunile nu au dreptul să limiteze capacitatea artiştilor de a se exprima nu a avut nici o relevanţă in dezbatere pentru că nu făcea clash cu nimic din ceea ce spuneau afirmatorii. In general a fost un discurs bun, care a continuat şi aprofundat in mare ideile echipei negatoare.

Punctaje: A1 19p, N1 25p, A2 23p, N2 24 p

Decizia

Din punctul meu de vedere, afirmatorii au reuşit să demonstreze până la sfârşit că televiziunea are potenţialul de a deschide apetitul populaţiei si că pe termen lung ar putea duce la o societate in care cultura să fie cerută de mase, însă negatorii îmi demonstrează constant că implementarea unei astfel de măsuri este imposibilă deoarece televiziunile au ca scop primordial afacerile, sunt incapabile sa furnizeze emisiuni culturale si in acelaşi timp, strategia afirmatoare este foarte vagă, neaducând nici un mecanism concret prin care pot să implementeze ideea de a combina educaţia cu divertismentul. Din toate aceste considerente, echipa negatoare este cea care a atras cele mai multe şi mai importante arii de conflict, aşadar, negatorii câştiga această rundă. 


A1 -> 19 puncte
N1 -> 25 puncte
A2 -> 23 puncte
N2 -> 24 puncte
Castiga echipa:

Elena si Andrei (negatori)


Vrem parerea ta! Pentru asta, trebuie sa te loghezi.

Un proiect
Ardor
Finanțatori
Open Society Foundation
MemoPlus
Parteneri
Policy Center
British Council
Europuls
Ce-Re
Prime Romania
Centrul pentru jurnalism independent
Aisec
Cogitus
Foreign Policy
Elsa
Voluntari pentru idei si proiecte
Trust
Leap
Asociatia young initiative
Asjc
Osut
Susținători Parteneri instituționali
Parteneri media
HotNews
Romania Pozitiva
Think Outside The Box
Carevasazica
Studentie.ro
startub.unibuc.ro
Iasi fun
Ziarul de Iasi
KissFm
Acest proiect este finantat cu sustinere din partea Comisiei Europene. Aceast publicatie [comunicare] reflecta doar vederile autorului, iar Comisia nu poate fi facuta responsabila pentru utilizarea informatiei pe care o contine.