Login  Register
Email:

Pass:

forgot password?

Email:

login?

'Teo si Silviu' (afirmatori) vs 'Adeline si Radu ' (negatori)

A1 (Teo)

Consideram ca statul ar trebui sa nu mai subventioneze specializarile care nu au cautare pe piata muncii, adica acele domenii de studiu universitar sau postuniversitar care nu se coreleaza cu o categorie de posturi sau functii care pot fi gasite in mod frecvent in piata muncii la momentul actual. Astfel de specializari pot fi considerate cele din domeniul fizicii teoretice, psihologie, ingineria materialelor, asistenta sociala, studii culturale etc. Consideram ca statul ar trebui sa finanteze selectiv acele specializari care sunt productive, pe baza unor studii ale dinamicii pietei muncii care sa releve domeniile pentru care se pot gasi posturi in urmatorii 5 ani. Aceste evaluari pot fi reluate periodic pentru corelarea finantarii cu schimbarea realitatilor sociale si a cerintelor pietei.


Responsabilitatea statului vs. accesul la educatie al tinerilor

Atat Constitutia cat si legile in domeniul educatiei garanteaza dreptul si accesul la educatie al populatiei, dar acest drept nu implica si o angajare a statului de a sustine financiar orice forma de educatie. In fond, datoria statutului priveste asigurarea bunastarii si a liberului acces la invatamant. Din acest punct de vedere, statul isi indeplineste chiar mai bine aceasta responsabilitate atunci cand subventioneaza exclusiv specializarile care sunt cautate pe piata muncii, pentru ca faciliteaza accesul tinerilor care au posibilitati financiare variabile catre facultati cu specializari care garanteaza intr-o mai mare masura incadrarea ulterioara pe piata muncii. Tinerii care au inclinatie catre specializare cu o cautare mai mica pe piata muncii pot sa faca acest lucru in continuare, pentru ca uneori interesul si pasiune apentru un subiect primeaza in fata calculelor financiare: de exemplu, in 2013, specializarile din cadrul Facultatii de Geografie sunt in topul specializarilor cu concurenta mare, adica 16-18 candidati pe loc [1], chiar daca profesiile care rezulta nu sunt dintre cele mai lucrative [2]

Impactul economic

 

Finantarea universitatilor se face in functie de numarul de studenti pe care ii are universitatea la o anumita data [3]. De obicei un numar mare de studenti indica faptul ca acestia au un interes in domeniu, iar interesul poate sa provina dintr-o inclinatie naturala catre domeniul respectiv sau din tendinta de a considera acel domeniu ca fiind foarte productiv pe piata muncii, avand sansa la o cariera mai sigura sau mai profitabila. Desi pasiunea pentru un anumit domeniu de specializare face ca fiecare facultate sa inregistreze anual o cohorta de studenti, facultatile care inregistreaza in mod constant un numar crescut de studenti sunt de obicei si facultatile care ofera specializari cu cautare pe piata muncii. Daca statul ar inceta sa subventioneze specializarile fara cautare, majoritatea studentilor nu ar fi afectata in mod negatic. Aceasta politica ar fi de asemenea avantajoasa din punct de vedere economic pentru ca banii investiti in educatie in cadrul acestor specializari ar reprezenta de fapt o investitie care este recuperata de stat si societate, o data ce absolventii acestor specializari s-ar incadra in piata muncii si ar produce venituri impozitabile. In cadrul sistemului actual, statul finanteaza studii fara cautare, iar absolventii se incadreaza in piata muncii greu si de obicei in alt domeniu decat cel de specializare, obtinand venituri mai mici si deci contribuind mai putin la bunastarea lor si a societatii.

Responsabilizarea tinerilor

Foarte multi tineri isi aleg domeniul de specializare in mod iresponsabil si lenes, orientandu-se in functie de lejeritatea procesului de admitere, ferindu-se de specializarile care au examen de admitere [4] . Sansa de a obtine un loc bugetat este un alt criteriu important in alegerea specializarii - acest lucru e problematic pentru ca de multe ori facultatile au mai multe locuri bugetate datorita capacitatii lor de a face lobby la Minister in acest sens, si o data obtinute aceste locuri, facultatile fac eforturi sa atraga studentii ca sa “le umple” pentru a primi finantare maxima. Conform Societatii Academice din Romania, “Aceasta produce o logică circulară a alocării de resurse complet diferită de intenţiile teoretice ale politicii de alocare per capita.” [5] Totodata, multi tineri isi aleg specializarea in functie de lejeritatea programului/activitatii din perioada facultatii, fara insa a depune efort in a se implica in activitatii extracurriculare care sa le creasca sansele de angajare, si astfel nu reusesc sa se integreze ulterior in piata muncii. Prin subventionarea exclusiva a specializarilor productive, statul incurajeaza tinerii sa-si aleaga responsabil cariera si domeniul de studii, optand fie pentru un domeniu productiv, fie pentru un domeniu neproductiv dar pe care trebuie sa il plateasca singuri, determinandu-i astfel sa aleaga dupa criterii obiective si sa-si asume decizia in mod responsabil.

Din cele pezentate anterior, rezulta ca aceasta masura ar fi in conformitate cu rolul statului de a crea un mediu propice studiilor diverse, fara insa a ingreuna dinamica ulterioara de pe piata muncii. Totodata, aceasta strategie responsabilizeaza tinerii si e un elemenet care contribuie atat la bunastarea lor, cat si a societatii per ansamblu.

[1] Lica, Cristina, (iul. 2013 ), ADMITERE FACULTATE 2013. Specializarea cu CONCURENŢĂ ULUITOARE: 92 de candidaţi se bat pe un loc. INTERES mare şi pentru LIMBILE RARE, Evenimentul Zilei, recuperat pe 20.10.2013 de pe http://goo.gl/qeXbOC

[2] Mirea, Corina, (ian.2013),Topul celor mai bine platite joburi in 2013: unde te poti angaja pentru 5.000 de euro net pe luna, Ziarul Financiar, recuperat pe 20.10.2013 de pe http://goo.gl/KxzcGc

[3] SAR (Societatea Academica din Romania), (iul.2010), PENTRU O AUTONOMIE RESPONSABILA. Expansiunea universitatilor in Romania, p.2, recuperat pe 21.10.2013 de pe http://goo.gl/2vO280

[4] Ciulac, Andreea, (iul.2013), ADMITERE FACULTATE 2013. Admiterea cu examen scris „cerne” elevii, Evenimentul Zilei, recuperat pe 21.10.201 de pe http://goo.gl/311Bd 

[5] SAR (Societatea Academica din Romania), (iul.2010), PENTRU O AUTONOMIE RESPONSABILA. Expansiunea universitatilor in Romania, p.2, recuperat pe 21.10.2013 de pe http://goo.gl/2vO280

 


N1 (Radu Constantinescu)

Considerăm că statul nu trebuie să subvenţioneze învăţământul universitar şi postuniversitar după cererea prezentă pe piaţa muncii. În mod normal, statul nu trebuie să finanţeze deloc instituţiile de învăţământ universitar (cele de învăţământ postuniversitar, studii doctorale şi postdoctorale, sunt deja finanţate în proporţie de peste 70% din fonduri UE şi bugete private).

Pentru toate avantajele economice şi de performanţă, un stat nu trebuie să finanţeze învăţământul universitar decât în situaţii excepţionale. Cu toate acestea, pentru că nu trăim într-o lume cu instituţii statale liberale, ci în una profund socială, înclinată spre utopii etatiste, statul tinde să-şi aloce un rol de manager absolut al instituţiilor. Astfel, atâta vreme cât universităţile primesc finanţare din bugetele publice, ea trebuie să fie realizată pe criterii de performanţă în cercetare şi (sau) pe criterii de strategie în dezvoltare.

Responsabilitatea statului vs. accesul la educatie al tinerilor

Constituţia vorbeşte de învăţământul obligatoriu şi nu de cel universitar sau postuniversitar, iar liberul acces la informaţie nu se referă la învăţământul formal, ci la cel informal, iar accesul liber la informaţie există deocamdată (în societăţile capitaliste) cu sau fără finanţarea instituţiilor de învăţământ superior. Astfel, datoria statului este doar de a asigura crearea şi respectarea unui cadru legislativ, şi NU de a asigura bunăstarea. Atribuţia statului în asigurarea bunăstării populaţiei a dispărut odată cu doctrina marxistă. Individul este singurul dator să-şi procure bunăstarea respectând legislaţia şi instituţiile statului. În atare condiţie, individul şi numai acesta poate fi responsabil în a-şi alege specializarea universitară, cu sau fără căutare pe piaţa muncii, el fiind şi cel care suportă consecinţele.

Impactul economic

Dacă aşa cum am menţionat, învăţământul superior va fi în continuare finanţat, acest lucru trebuie făcut doar cu scop de dinamizare a cercetării şi de impulsionare a dezvoltării pe anumite segmente de piaţă. Astfel, conform doctrinei politice clasice (cu referire aici la J.M. Keynes) statul are datoria de a interveni în economie doar acolo unde segmentul privat refuză să o facă! Adică exact acolo unde profitul vine greu sau deloc, însă domeniul este unul cheie. Din cele prezentate de afirmatori ca domenii ce nu trebuiesc finanţate se află spre surprinderea noastră chiar un domeniu cheie, şi anume cel al fizicii teoretice. Un domeniu lipsit cu adevărat de căutare pe piaţa naţională a muncii, un domeniu extrem de dificil caruia nu-i fac faţă decât cei foarte buni, însă alături de matematică şi chimie, acestea sunt specializările care duc greul din cercetarea românească, reuşind să ridice nivelul de publicaţii ISI cu peste 40 de procente. Acestea sunt domenii strategice, fără de care învăţământul românesc devine o vorbă goală.

Responsabilizarea tinerilor

Statul nu are atribuţii de responsabilizare în alocarea bugetară! Nu este problema statului ce şi cum aleg cetăţenii săi, atâta vreme cât aceştia respectă legislaţia. Statul are doar datoria de a respecta alegerea populaţiei şi nu de a o dirija, deoarece statul nu are propriul capital. El este la rândul său finanţat de cetăţeni şi realocă resursa financiară în funcţie de cum cer cetăţenii săi. Rolul de “responsabilizare” aparţine PIEŢEI LIBERE! Ea este cea care dă măsura a ceea ce trebuie sau nu făcut. Piaţa liberă şi instituţiile de învăţământ superior private sunt cele care pot şi au dreptul, dispunând de propriul capital, să orienteze fondurile spre zonele în care piaţa muncii are carenţe de personal.

În concluzie, soluţia corectă pentru o resuscitare a sistemului superior de învăţământ nu constă într-o finanţare în funcţie de cererea de pe piaţa muncii, ci în finanţarea cercetării. În acelaşi timp, autonomia universitară şi dezvoltarea segmentului privat sunt singurele care pot corecta natural şi corect, prin intermediul pieţei, aceste dezacorduri dintre cerere şi ofertă pe piaţa licurilor de muncă.

 Referinte: -


A2 (Silviu X)

Considerăm că statul ar trebui să nu mai subvenţioneze specializările care nu au căutare pe piaţa muncii pentru a nu adânci şi mai mult prăpastia creată între cerere şi ofertă pe piaţa locurilor de muncă din România. Plecăm în argumentarea noastră de la principiul continuităţii procesului de învăţământ. Ca şi în oricare ramură din economie, implicarea statului poate produce un dezechilibru între cerere si ofertă. Considerăm acest dezechilibru deja existent bazându-ne atât pe o rata a şomajului ridicată în rândul absolvenţilor de învăţământ superior cât şi pe numărul mare dintre aceştia care sunt nevoiti să aleagă munca în alte domenii decât cele în care s-au specializat. Singurul mod în care acest dezechilibru poate fi corectat este adaptarea ofertei de pe piaţa muncii cu cererea. Astfel pentru a aduce în câmpul muncii acei absolvenţi de învăţământ superior de care este nevoie, finanţarea ar trebui canalizată doar spre acele specializări care au căutare în acest moment.

Responsabilitatea statului vs. accesul la educaţie al tinerilor

În funcţie de regimul politic aflat la guvernare la un moment dat, viziunea acestuia asupra rolului pe care trebuie să îl aibă statul în raport cu cetăţenii săi este diferit. Este eronat să considerăm că doar doctrina marxistă avea ca şi preocupare bunăstarea cetăţenilor unui stat. Această preocupare, şi rol al statului este recunoscut în majoritatea doctrinelor capitaliste. Individul este într-adevar responsabil să îşi procure bunăstarea proprie însă statul are obligaţia să îi pună la dispoziţie un cadru propice în care să poata face acest lucru. Chiar dacă acceptăm premisa că fiecare individ are dreptul să îşi aleagă o profesie care să se plieze pe pasiunile şi abilităţile sale, statul este o instituţie care trebuie să asigure continuitatea procesului de învăţământ şi ca atare să găsească în mod continuu modalităţi de finanţare pentru acesta. În acest sens el va alege să susţină financiar acele profesii care fiind căutate pe piaţa muncii, o să formeze specialişti care îşi vor găsi uşor locuri de muncă şi vor deveni plătitori de taxe şi impozite, care vor genera capitalul de care este nevoie pentru a asigura continuitatea procesului de învăţământ. Statul nu va restricţiona în nici un fel dreptul fiecarui tânăr de a-şi alege cariera pe care o consideră potrivită, nu va desfinţa acele specializări care nu au căutare, însa le va oferi şansa să se finanţeze din surse proprii.

Impactul economic

Într-o economie de piaţă statul nu are rolul de a impulsiona dezvoltarea anumitor segmente de piaţă, pentru că făcând acest lucru va crea un dezechilibru între cerere şi ofertă. De asemenea dinamizarea cercetării, într-o ţară în care cercetarea dispune de fonduri limitate deci în consecinţă de locuri de muncă bine plătite într-un număr foarte redus, poate doar să creeze specialişti în cercetare care vor emigra din dorinţa de a profesa în domeniul în care s-au format, în condiţii de muncă şi de viaţă corespunzatoare aşteptărilor lor. Investind în specializări fără căutare pe piaţa muncii, tot ceea ce facem este să formăm din banii bugetului român specialişti bine pregătiţi care vor contribui la produsul intern brut al altor ţări, iar costul formării lor va rămâne neacoperit. Acest cost va priva statul de a putea suplimenta finanţarea acelor domenii care au căutare în România şi care pot să vina în întâmpinarea nevoii de forţă de muncă a agenţilor economici autohtoni. Nu suntem de acord cu negatorii care susţin că învăţământul românesc ar deveni "o vorbă goală" dacă finanţarea s-ar îndrepta spre acele domenii care au căutare în realitatea practică a acestor vremuri.  Cercetarea românească, chiar dacă a reuşit să ridice nivelul de publicaţii ISI cu peste 40 de procente, este înca un tărâm anevoios în care fondurile lipsesc, în care satisfacţia profesională şi nivelul de remunerare este redus. Aceste fapte determină ca şi acei absolvenţi care nu emigrează, să fie într-un număr mic, cu un nivel de salarizare scăzut, capabili să producă doar o mica parte din capitalul investit în formarea lor.

Rolul în responsabilizarea tinerilor

Negatorii sustin ca "nu e problema statului ce şi cum aleg cetăţenii săi". Nu suntem de acord cu această premisă deoarece statul trebuie să se plieze pe aşteptările şi nevoile cetăţenilor care îl compun, şi să le asigure acestora un mediu în care să poată atinge bunăstarea urmărită. Cetăţeanul are dreptul să îşi aleagă reprezentanţii, cei care urmează conform doctrinelor proprii să administreze resursele financiare colectate de la cetăţeni. Din aceste resurse reprezentanţii statului aleg căile cele mai potrivite pentru a investi aceste resurse financiare în creearea de resurse umane calificate şi competente, care integrându-se în societate să asigure la randul lor prin contribuţii financiare continuitatea procesului de învăţământ şi formare profesională. Politica statului în domeniul educaţiei poate să difere în funcţie de viziunea şi doctrina partidelor care compun guvernul, însă nu poate nesocoti principiul continuităţii procesului de învăţământ, aşa că atâta vreme cât statul investeşte în oameni, el este responsabil să se asigure că aceştia, odată formaţi se vor integra în mediul economic şi vor genera capital pentru continuarea finanţării procesului de învăţământ.

Concluzia negatorilor că "soluţia corecta este resuscitarea sistemului superior de învăţământ ni se pare că nu face obiectul acestei dezbateri, pentru că nu am plecat de la premisa unui sistem de învăţământ aflat în colaps. De asemenea negatorul oferă ca singură soluţie finanţarea cercetării, care din punctul nostru de vedere nu garantează generarea de fonduri necesară continuităţii procesului de învăţământ pentru generaţiile viitoare.

Considerăm că statul este responsabil, şi de cum alocă resursele financiare, şi de bunăstarea cetăţenilor săi, cât şi de continuitatea procesului de învăţământ. În concluzie, pentru a genera resurse financiare viitoare trebuie ca statul să investească exclusiv în acele specializări care generează resurse umane capabile să se integreze în mediul economic autohton şi să contribuie financiar la finanţarea pe viitor a  procesului de învăţământ.


N2 ()

Susţinem ca unic criteriu de finanţare a învăţământului superior, actualul sistem bazat pe rezultatele în cercetare (introdus de aproximativ doi ani) şi nu cel axat pe cererea de pe piaţa muncii.

  1. În primul rând, afirmatorii fac apel în mod redundant la “principiul continuităţii procesului de învăţare” fără a defini ce înţeleg ei prin asta şi fără a face trimitere către o sursă, fie ea şi lipsită de relevanţă. Drept urmare, ne simţim obligaţi să explicăm pentru ei că acest principiu de conjunctură este atât în dezbatere, cât şi în afara ei, un elaborat  fantezit derivat din principiul real de “continuitate a cunoştinţelor” în procesul de evoluţie (a se vedea Michael Polanyi cu “Tacit Knowledge” şi Karl Popper cu “Problema raportiului corp-minte”).

În atare condiţie, fantezitul “principiu” al continuităţii din procesul de învăţare, aşa cum a fost utilizat de afirmatori, ca unic liant al argumentării, nu este decât o parte a unui “limbaj de lemn”. În înţelesul său corect (a se vedea autorii anterior menţionaţi) continuitatea procesului de învăţare este o necesitate în evoluţie şi o libertate consimţită, însă nu o obligaţie de a cărui existenţă să se îngrijească statul prin procesul de repartiţie bugetară.

  1. În cea de a doua circumstanţă, afirmatorii contrazic argumetul din discursul N1, conform căruia, finanţarea trebuie făcută doar pe criterii de performanţă în cercetare, făcând apel la rentabilitatea economică şi susţinând că “ Investind în specializări fără căutare pe piaţa muncii, tot ceea ce facem este să formăm din banii bugetului român specialişti bine pregătiţi care vor contribui la produsul intern brut al altor ţări, iar costul formării lor va rămâne neacoperit.”. După cum se observă, este recunoscut nivelul de performanţă şi randamentul, însă nu el este considerat a fi de interes. Problema văzută de afirmatori în sistemul de învăţământ nu este una de ordin calitativ, ci de ordin cantitativ. Practic ei susţin că decât să avem studenţi bine pregătiţi, şi să finanţăm acele specializări care pregătesc cel mai bine studenţi, trebuie sa finanţăm acele specializări care se cer mai mult pe piaţa naţională. Să finanţăm în esenţă pregătirea angajaţilor în locul corporaţiilor, a angajatorilor. O afirmaţie care nu poate sta în picioare din următoarele motive:

a)      Performaţa este evolutiv generatoare de performanţă şi s-a dovedit a fi sistemică în creşterea sa relativă;

b)      Cererea de pe piaţa muncii este nesistemică şi cu o evoluţie imprevizibilă.

Practic, prin finanţarea specializărilor în funcţie de cererea de pe piaţa muncii şi nu în funcţie de performanţa în cercetare, se renunţă la un criteriu obiectiv, sistemic şi observabil, în detrimentul unui criteriu conjunctural, doar pentru a “nu mai da specialişti altor ţări”. Parcă am spune “decât să formăm specialişti pentru alţii, mai bine sa nu formăm deloc”, o sintagmă ce nu diferă mult de modul în care istoricul francez Fracois Fouret ridiculiza idealul egaliarist susţinând că: “Este adevărat, capitalismul împarte inegal bogăţia, în timp ce comunismul împarte în mod egal sărăcia.”

Nu putem fi în acord cu o astfel de logică! Drept urmare, finanţarea învăţământului superior trebuie făcută doar pe criterii de performanţă în cercetare sau deloc, lăsând loc iniţiativelor private. Statul nu este dator să suplinească nevoile companiilor. El trebuie sa scoată studenţi adaptabili, bine pregătiţi teoretic şi cu noţiuni generale, iar companiile nu au decât să investească pentru a-i dirija de la acel nivel spre ceea ce ele au nevoie.

În ce priveste rolul statului în responsabilizarea tinerilor, afirmatorii încep din nou cu o gravă confuzie, răspunzând unui argument prin care am susţinut că "nu e problema statului ce şi cum aleg cetăţenii săi" cu “statul trebuie să se plieze pe aşteptările şi nevoile cetăţenilor care îl compun”. Confuzia constă în incopatibilitatea dintre aşteptări si nevoi (a se vedea Thorstei Veblen cu “Teoria clasei de lux”, Mises cu “Acţiunea umană” şi cercetările recente din economia comportamentală efectuate de Daniel Kahneman şi Tversky). Statul nu poate îndeplini o astfel de cerinţă! Nici măcar individul nu o poate face perfect, însă el este singurul care o poate realiza pentru sine la cel mai ridicat grad de satisfacţie!



Decizia:

Mihaela Gherghe

În primul rând, mulţumesc ambelor echipe pentru o dezbatere care a arătat mult potential. În dezbaterea de fată am avut ocazia să urmăresc idei valoroase, însă, din păcate, meciul nu a atins nivelul maxim la care ar fi putut ajunge din cauza faptului că în multe puncte dezbaterea s-a purtat în două direcţii paralele – cu alte cuvinte, din cauza faptului că autorii discursurilor nu atacau direct argumentele expuse de antevorbitorii lor, multe potenţiale zone „de conflict” nu au fost dezvoltate pe parcursul întregii dezbateri. În acest sens, recomand ambelor echipe să (re)urmărească tutorialul de strategie în dezbateri pregătit pentru voi de către Liviu Gajora, disponibil aici: http://www.closer2oxford.ro/page/tutoriale.

Pe parcursul meciului, s-au conturat două arii de discuţie pe care mi-am întemeiat decizia, şi anume:

- Rolul statului în educaţie: îndrumarea tinerilor spre o specializare căutată pe piaţa muncii vs. stimularea performanţei în cercetare;

- Impactul economic: care dintre cele două criterii de finanţare aduce cele mai multe beneficii pentru stat şi societate din punct de vedere financiar.

În ceea ce priveşte rolul statului în educaţie, echipa afirmatoare susţine (cumva repetitiv, atât în cadrul primului lor argument cât şi în cadrul celui de-al treilea) că este de datoria statului să îndrume tinerii cu posibilităţi financiare reduse spre o specializare care să le facă facilă obţinerea unui loc de muncă la terminarea studiilor. Pe de altă parte, echipa negatoare susţine la început că nu este de datoria statului să se implice în alegerea tinerilor, întrucât singurul mod de responsabilizare este ca aceştia să suporte singuri consecinţele alegerilor pe care le fac. Din păcate, însă, la nivelul negatorului doi această linie de argumentare nu mai este dezvoltată, fiind contraargumentată doar prin fraze scurte (e.g. „Statul nu este dator să suplinească nevoile companiilor”) sau prin referinţe la lucrări de specialitate ale căror teze nu le dezvoltă şi pe care nu le furnizează pentru ca echipa adversă sau arbitrul să le poată consulta/verifica. (Ocazie cu care vă invit să urmăriţi tutorialul de structură disponibil tot la adresa http://www.closer2oxford.ro/page/tutoriale). Din aceste considerente, această arie de conflict a fost câştigată de echipa afirmatoare în ciuda unor argumente pe alocuri prea puţin dezvoltate, însă consecvente.

Referitor la impactul economic, şi această arie de conflict merge către echipa afirmatoare. Din punct de vedere strict economic, afirmatorii reuşesc să susţină că statul poate „recupera investiţia” ca urmare a impozitelor aplicate veniturilor obţinute ulterior de studenţii care beneficiază de finanţare. Pe de altă parte, negatorii nu argumentează convingător de ce criteriul performanţelor în cercetare este dezirabil (făcând, din nou, apel la lucrări de specialitate pe care nu le furnizează în secţiunea „referinţe”), iar al doilea negator nu răspunde atacurilor afirmatorilor referitor la viitorul absolvenţilor în condiţiile în care institutele de cercetare nu sunt finanţate.

Pe cale de consecinţă, victoria merge către echipa afirmatoare în principal datorită unei strategii mai bune de abordare a meciului – consecvenţa între ideile oferite de A1 şi contraargumentarea adusă de A2, care a lipsit în cazul echipei negatoare.





Feedback individual:

A1: Discursul tău a avut 930 de cuvinte, depăşind deci limita indicată de 800. Uneori poate fi o decizie strategică bună să îţi asumi eventuala depunctare pentru o ocazie de a dezvolta convingător un argument foarte puternic, însă în cazul discursului tău argumentele rămân în continuare mai puţin dezvoltate decât ar fi putut fi. Îţi recomand, în situaţia unei asemenea limite de cuvinte, să optezi pentru două sau trei teze pe care să le dezvolţi, să le susţii cu exemple relevante şi, mai ales, să le explici impactul în contextul moţiunii. De asemenea, introducerea are, pe de o parte, rolul de a expune modelul propus de echipa ta (partea de studii de dinamică a pieţei muncii), dar are şi rolul important de a expune situaţia de fapt din prezent cu scopul de a atrage atenţia cititorului asupra problemei care stă în spatele moţiunii (poate rata mare a şomajului? sau defectuoasa gestionare a bugetului în educaţie?).

Punctaj: 23 (Conţinut - 11/ Strategie - 8/ Stil - 4).



N1: Din punct de vedere strategic, nu este deloc greşit să propui un criteriu alternativ de finanţare, cum ar fi performanţa în domeniul cercetării. Pentru ca acest criteriu să fie admisibil şi convingător, însă, introducerea ta trebuie să explice foarte clar de ce criteriul propus de moţiune este greşit şi, mai mult, de ce alternativa propusă de către negatori este cea dezirabilă. Iar, pentru a face asta, la fel cum l-am sfătuit şi pe primul afirmator, un rol esenţial îl are expunerea stării de fapt şi semnalarea unei probleme pe care soluţia ta să o rezolve (poate, în cazul acesta, slabele performanţe în cercetare ale României? De asemenea, nu ai furnizat nicio sursă pentru a îţi fundamenta argumentele, şi pe alocuri ar fi fost necesare – e.g. pentru a susţine că fizica teoretică, matematica şi chimia „duc greul” în cercetarea românească. Iar vis-a-vis de „a duce greul”, atenţie şi la formulările adecvate pentru un discurs oral, colocvial, dar nu tocmai adecvate în scris într-un context academic.

Punctaj: 22 (Conţinut – 12/ Strategie – 7/ Stil – 3).



A2: Sunt valabile şi în cazul tău menţiunile făcute primului afirmator referitor la depăşirea numărului de cuvinte (955). Pe alocuri, ai lăsat primul negator să te atragă în discuţii teoretice care nu erau neapărat relevante pentru dovedirea moţiunii, cum ar fi diferenţele între doctrina marxistă şi cea capitalistă în ceea ce priveşte rolul statului în bunăstarea individului. Ai dezvoltat bine argumentele aduse de primul afirmator şi ai răspuns atacurilor negatoare. Rolul de afirmator doi îţi permite însă să iei decizii strategice cu privire la argumentele care ţi se par relevante şi să le acorzi acelora o importanţă mai mare, pentru a te asigura că vor merge în favoarea echipei tale.

Punctaj: 24 (Conţinut - 12/ Strategie – 8/ Stil – 4).



N2: La polul complet opus faţă de afirmatorul doi, tu ai luat decizia strategică de a te concentra doar pe expunerea avantajelor aduse de criterul alternativ de finanţare propus de colegul tău. Decizia nu a fost, însă, una inspirată, deoarece (i) justificarea alegerii criteriului trebuia să fie furnizată de primul negator, fiind tardiv în economia dezbaterii să fie expusă în detaliu în ultimul discurs al meciului, unde afirmatorii nu mai au şansa de a o combate şi (ii) consecinţa acestei alegeri a fost că discursul tău nu a fost consecvent cu cel al colegului tău, pierzând unele idei furnizate de el, şi nu a răspuns complet atacurilor celui de-al doilea afirmator. Astfel, multe din ideile afirmatoare au rămas necontraargumentate la sfârşitul dezbaterii şi au cântărit greu în luarea deciziei. De asemenea, atenţie la limbajul folosit – fiind vorba despre un discurs scris, unde nu te poţi ajuta de intonaţia vocii, limbajul corporal etc. pentru a transmite un mesaj, cuvintele cântăresc mult mai mult. Folosirea unor construcţii de tipul „fantezitul (sic!) principiu al continuităţii”, „afirmatorii fac apel în mod redundant la [...] ne simţit obligaţi să explicăm pentru ei [...]” te dezavantajează, părând excesiv de agresive.

Punctaj: 21 (Conţinut - 12/ Strategie – 6/ Stil – 3).





A1 -> 23 puncte
N1 -> 22 puncte
A2 -> 24 puncte
N2 -> 21 puncte
Castiga echipa:

Teo si Silviu (afirmatori)


Vrem parerea ta! Pentru asta, trebuie sa te loghezi.

Un proiect
Ardor
Finanțatori
Open Society Foundation
MemoPlus
Parteneri
Policy Center
British Council
Europuls
Ce-Re
Prime Romania
Centrul pentru jurnalism independent
Aisec
Cogitus
Foreign Policy
Elsa
Voluntari pentru idei si proiecte
Trust
Leap
Asociatia young initiative
Asjc
Osut
Susținători Parteneri instituționali
Parteneri media
HotNews
Romania Pozitiva
Think Outside The Box
Carevasazica
Studentie.ro
startub.unibuc.ro
Iasi fun
Ziarul de Iasi
KissFm
Acest proiect este finantat cu sustinere din partea Comisiei Europene. Aceast publicatie [comunicare] reflecta doar vederile autorului, iar Comisia nu poate fi facuta responsabila pentru utilizarea informatiei pe care o contine.