Login  Register
Email:

Pass:

forgot password?

Email:

login?

'Alex si Diana' (afirmatori) vs 'Debate and Conquer' (negatori)

A1 (Diana Galos)

E timpul ca statul sa nu mai subventioneze specializarile care nu au cautare pe piata muncii?

Statul subventionează specializări ai căror absolvenți nu își găsesc locuri de muncă în domeniul în care s-au pregătit. Această stare de fapt are un dublu impact: pe de o parte statul este afectat în principal economic, iar pe de altă parte absolventul este afectat psihologic și profesional.

In continuare vom prezenta următoarele definiții:

Specializare: a se consacra studiului și aplicării unei anumite ramuri din știință, din tehnică etc[1].

Subvenție: Ajutor bănesc nerambursabil acordat (de stat, de o organizație etc.) unei persoane, unei instituții, unei ramuri economice sau întreprinderi etc. în scopul atenuării efectelor sociale ale modificărilor economice de structură.[2]

Prin căutare pe piața muncii  înțelegem un echilibru corect între cerere și ofertă privind locurile de muncă.

Planul echipei afirmatoare este de a demonstra că investiția statului în specializări care nu au căutare pe piața muncii nu este rentabilă. Nu dorim aplicarea unor soluții radicale, adică tăierea totală a banilor alocați acestor specializări. Ne gândim mai degrabă la o redistribuire treptată între specializările cu căutare și cele fără căutare. Această redistribuire ar trebui  bazată pe  studii sociologice făcute de instituții abilitate, cum ar fi Agenția Națională pentru Ocupare Forței de Muncă.

In continuare prezentăm cazul afirmator care este bazat pe 3 argumente majore:

1. Consum de resurse care nu aduce beneficii statului

Statul investește între 3 și 6 ani pentru pregătirea unui specialist. Această investiție constă în echiparea spațiilor de studiu, pregătirea și salarizarea profesorilor precum și acordarea unor avantaje legate de reduceri la anumite cheltuieli (transport, întreținere, etc). In mod normal, salariul unui absolvent de studii superioare care lucrează în domeniul în care a fost pregătit este mai mare decât salariul minim pe economie. Prin urmare, taxele care se întorc la stat sunt mai mari, puterea lui de cumpărare este mai mare și nivelul de viață crecut. Aceasta este recuperea investiției făcute de către stat. Toate acestea nu se întâmplă în cazul absolveților specializărilor care nu au căutare pe piața de muncă. Acești absolvenți fie devin  șomeri, fie se reprofilează. In ambele cazuri, statul nu își recuperează investiția făcută. Prin urmare, ar trebui ca statul să nu subvenționeze specializările care nu au căutare pe piața muncii.

2. Efecte negative asupra absolventului

Din prisma absolventului, elementul cel mai important este scopul efectuării unei specializări. De ce face aceste studii suplimentare si facultative? Marea majoritate a oamenilor urmeaza unele specializări cu scopul clar de a lucra în domeniul respectiv, cu o calificare superioară decât cea a unuia care nu este specialist. In cazul în care specializarea pe care ai absolvit-o nu are căutare pe piata muncii, si nu vei reuși sa îți îndeplinești scopul, pare evident că vor fi efecte sociale, psihologice, materiale, etc.

3. Beneficii indirecte ale statului

In cazul in care ar fi un echilibru între cerere și ofertă pe piața muncii, mai mulți investitori străini ar fi tentați să își aducă afacerile în țară. Un absolvent specializat într-un domeniu care nu are căutare pe piața muncii și nu reușește să se angajeze în domeniul său, are ca și variantă reprofilarea profesională. De aici rezultă că există domenii care au căutare mare, adică sunt mai multe joburi decât forță de muncă. Absolventul se va îndrepta spre aceste domenii, pentru care va fi nevoit să consume noi resurse, prin participarea la traininguri și alte specializări. Acestea reprezintă o cheltuială pentru companiile private care sunt mai puțin atrase de economiile în care specialiștii nu sunt gata formați. Dacă s-ar face o redistribuire a locurilor bugetate, numărul specialiștilor în domeniile cu căutare ar crește, lucru care ar atrage noi investitori care ar aduce mari beneficii economice statului.

 In concluzie, statul nu ar trebui să subvenționeze specializările care nu au căutare pe piața muncii.   

Referinte:


N1 (Alina Gavra)

Parcurgînd pledoaria echipei afirmatoare, nu putem să nu remarcăm limitarea cadrului de lucru ales la perspectiva extremă de factură neoliberală în care sigurul scop al universităților este acela de a produce absolvenți pe bandă rulantă șlefuiți după aparenetele cerințe ale pieții muncii și ignorînd cu desăvărșire punctul de vedere al individului, misiunea holistică a unei universități și impactul investiției în capitalul uman. Acceptînd însă tratarea problemei în cadrul închistat propus vom purcede prin a demonta argumentele folosite de A1 și cu oferirea unei perspective complete asupra speței prezente.

În ceea ce privește primul argument lansat de A1, chiar acceptînd necesitatea scoaterii investiției făcute de stat într-un absolvent ca și condiție sine-qua-non, descrierea realizată este incompletă și incorectă. Statul investește minim 15 ani în crearea unui “specialist”, avînd în vedere că și cei 12 ani de învățămînt preuniversitar sunt subvencționați de stat, iar din acestă prismă, statul este conștient de faptul că investiția făcută în educație și în capitalul uman nu va fi scoasă doar prin salariile obținute de absolvenți după angajare, ci dintr-un cumul complex de variabile cum ar fi capacitatea absolvenților de a fi creativi și inovativi și astfel de a genera noi produse și servicii pe piață, inovații științifice ș.a., ceea ce presupune înarmarea acestora cu o suită vastă de abilități și competențe, care nu pot fi obținute doar prin urmarea unui program de studiu, care va crea un individ supra-specializat, ci care vizează costruirea așa numitelor competețe-generice[1], a gîndirii critice și capacității de a gîndi înafara cutiei. Documente programatice fundamentale[2] recunosc faptul că investiția în educație este un proiect pe termen lung, iar după cum am menționat deja, investiția în capitalul uman nu este cunantificabilă doar prin nivelul de salarizare, taxare și impozitare.

În continuare, echipa afirmatoare nu oferă nici un suport empiric pentru afirmația conform căreia majoritatea studenților efectuează un ciclu de studii universitare exculsiv pentru a deveni angajabili. Dimpotrivă, conform celui mai important for de articulare și reprezentare a intereselor studenților la nivel European, obiectivele ÎS[3] și rezultatele așteptate de studenți în ceea ce privește propria educație sunt: dezvoltarea personală, pregătirea pentru viață ca cetățean activ, constructiv și critic într-o societate democratică, menținerea și îmbunătățirea patrimoniului cultural și de cunoaștere avansată și pregătirea pentru piața muncii pe o persepctivă sustenabilă și de termen lung[4], iar nevoia intrinsecă de educație a omului a fost evidențiată în mai multe scrieri filosofice și empirice pe tema educației[5].  Așadar, motivele înscrierii în ÎS sunt vaste și nicidecum exclusiv legate de angajabilitate.  Mai mult, contrar simțului comun și a ceea ce afirmă echipa afirmatoare, referitor la inserția pe piața muncii, angajatorii sunt cei care apreciază aceste competențe generice (precum capacitatea de abstractizare, gîndirea sistemică, capacitatea de experiementare și colaborare[6]), în detrimentul competențelor specifice unui domeniu, pe care cel mai adesea le iau ca și un dat și nu un plus[7]. Aceste competențe generice sunt cel mai adesea dobîndite în cadrul unor programe de studii din sfera științelor umaniste, care sunt mult mai puțin “cerute de piața muncii”[8] și care ar trebui subfinanțate, în viziunea echipei afirmatoare, lăsînd astfel societatea și piața muncii fără acești indivizi de altfel foarte bine pregătiți și necesari economiei moderne bazate pe cunoaștere[9].

În final, echipa afirmatoare descrie din nou o imagine trunchiată și falsă a stării de fapt în ceea ce privește investițiile străine, precum și problema reprofilării. În primul rînd, studierea pieții de către un potențial investitor străin este dată de o ecuație cu mult mai complexă decît simplul calcul cerere-oferă văzut ca și nr. de posturi specifice și absolvenți cu specializare aferentă, aceasta incluzîn poziție geografică, starea infrastructurii, legislație specifică privind fiscalitatea ș.a.[10]. În al doilea rînd, reprofilarea nu reprezintă o pagubă financiară pentru stat și un eșec pentru absolvent, ci o condiție prezentă pe care însăși piața de muncă românească, făcând parte din cea europeană de tip knowledge-based economy, o cere: vorbim astfel de conceptul de învățare pe parcursul vieții [11]. În contextul economiei bazate pe cunoaștere, cerințele pentru noile locuri de muncă sunt mai ridicate, fapt ce justifică oferta tot mai largă și difersificată de instruire și pregătire.  Scenariul care descrie economia secolului XXI prefigurează o carență a competențelor și abilităților necesare satisfacerii cerințelor unei piețe a muncii în continuă schimbare[12], iar limitarea locurilor finanțate de stat la cîteva specializări care sunt astăzi mai căutate pe piața muncii, nu ar face decît să adîncească această carență.

Concluzionînd, echipa afirmatoare nu reușește să descrie problema speței în amploarea ei reală și nici să susțină argumente valide, eșuînd în a-și demonstra cauza. Prin infirmarea argumentelor pro și prin depictarea scopului major al educației și a rolului său ca modelator al fațadei unei societăți și a unei economii volatile, echipa negatoare demonstrează că statul trebuie să finanțeze specializările existente tocmai pentru a nu crea blocaje în calea prosperității și stării de bine generale.

Referinte:

[2] v. Raport România Educației, România Cercetării, pg. 1.

, Legea Educației Naționale Pg. 2 etc.

[3] abr. Învățămînt Superior

[4] European Students’ Union: http://esu-online.org/news/article/6064/85/

[5] v. de exemplu: Rousseau, J.J. (1973) Emile sau despre educație. Ed. Didactică și Pedagogică, București, pg. 11- 33.

[7] v. studiu Brown (et al. 2002, p.19)

[9] v. conceptul de knowledge-based economy, care caracterizează economia Uniunii Europene, așa cum este ea portretizată în documente capitale de politici sociale și economice precum Agenda Lisabona(2009), Tratatul de la Bologna pentru crearea unui Spațiu European al Învățămîntului Superior (1999) ș.a.

[11] o apologie revelatoare asupra beneficiilor învățării continue regăsiți la: http://www.artofmanliness.com/2013/03/18/how-and-why-to-become-a-lifelong-learner/

[12] Levidow, L. (2002). Marketizing higher education: neoliberal strategies and counter-strategies. In:Robins, Kevin and Webster, Frank eds. The Virtual University? Knowledge, Markets and Management. Oxford, UK: Oxford University Press, pp. 227–248.


A2 (Alex Campian)

In acest discurs, vom relua cazul echipei afirmatoare. Au fost depistate următoarele arii de conflict: beneficiu economic direct al statului și scopul studentului.

In ceea ce privește investitia în capitalul uman reamintim că moțiunea se referă strict la specializări și nu la întregul proces de educare al unui individ. In cazul în care absolventul nu profesează în domeniul în care s-a specializat și este nevoit să se reprofileze, acest lucru înseamnă că cunoștințele pe care le-a dobândit inainte de specializare îi sunt suficiente pentru a se angaja. Pentru stimularea creativității individului și “înarmarea acestora cu o suită vastă de abilități și competențe”, nu este nevoie de urmarea unei specializării într-un domeniul care nu are căutare pe piața muncii. Aceste calități pot fi obținute prin diferite traininguri, workshopuri sau alte tipuri de activități de învățare care reprezintă o economie extraordinară de timp și bani atât pentru individ, cât și pentru stat. In plus, specializarea este opțională și nu obligatorie ca și învățământul preuniversitar. Prin toate aceste aspecte investiția  făcută de stat este inutilă în cazul specializărilor fără căutare. E ca și cum s-ar construi un pod cu durată de 40 de ani pentru trenuri și autoturisme, dar în țara respectivă nu există cale ferată.

Echipa negatoare susține că obiectivele Învățământului Superior  și rezultatele așteptate de studenți țin de dezvoltarea personală, pregătirea pentru viață, etc. Aceste așteptări și obiective sunt perfect normale. De ce trebuie ele împlinite urmând timp de cel puțin 3 ani o specializare care nu îți aduce un loc de muncă la sfârșitul studiilor? De ce să nu îmbunătățim patrimoniul cultural (de exemplu) concentrându-ne pe dezvoltarea unor cunoștințe care ne vor ajuta mai tarziu la integrarea mai ușoară pe piața muncii? Echipa afirmatoare nu a negat în nici un moment “nevoia intrinsecă de educație a omului”.  Nu a negat nici măcar desființarea totală a specializărilor care nu au căutare. Propunerea constă într-o echilibrare, o redistribuire treptată între specializările cu căutare și cele fără căutare.  Competențele generice despre care vorbește echipa negatoare nu sunt în nici un caz specifice unui anumit domeniu de studiu, ci sunt generale pentru orice specializare. Aceste competențe reprezintă niște instrumente pentru atingerea unor performanțe și nu un scop în sine. In plus, a fi bine pregătit în domenii (din sfera umanistă) care produc cel mai mare număr de șomeri din societate nu este nicidecum necesar pentru economia modernă, fie ea bazată pe cunoaștere.

Argumentul echipei negatoare conform căruia reprofilarea nu reprezintă o pagubă financiară nu este valid în contextul moțiunii pe care o dezbatem.  Conceptul de învățare pe tot parcursul vieții care susține adaptarea constantă a pregătirii individului la cerințele pieții muncii nu ar trebui să fie aplicabil în cazul absolvenților specializărilor fără căutare. De ce ar subvenționa statul locuri pentru studenții care la absolvire trebui reinstruiți? Nu ar trebui să se investească de două ori în pregătirea unui individ. Aceste tendințe impuse de Comisia Europeană au apărut tocmai datorită necorelării cererii și ofertei pe piața muncii.

In concluzie, considerăm că argumentele echipei afirmatoare au rămas în picioare, nefiind demontate de echipa negatoare ceea ce dă câștig de cauză echipei noastre.    

Referinte:


N2 (Toma Grozavescu)

Considerăm că echipa afirmatoare nu a reușit să demonstreze de ce statul nu ar trebui să mai subvenționeze specializările care nu au căutare pe piața muncii. Nu au reușit să demonstreze de ce aceste specializări reprezintă un cost în plus pentru stat, nu au demontat importanța competențelor generice și  au eșuat în a oferi exemple concrete pentru multe din afirmațiile lor.

În primul rând, echipa afirmatoare nu reușește deloc să demonstreze de ce cunoștiințele acumulate înainte de urmarea unei specializări sunt suficiente pentru a te angaja. Există foarte mulți factori pe lângă educația formală care pot influența gradul de angajabilitate al unui tânăr, precum competențele generice, contextul economic și social etc. Mai departe, mergând pe firul logic al afirmatorilor, dacă pregătirea unei persoane se poate face mult mai rapid și mai ieftin prin diferite training-uri sau workshop-uri, înseamnă că învățământul superior nu-și mai are deloc rostul. Noi considerăm că pe lângă cunoștiințele pe care le oferă studenților, ÎS are și un rol de  formare a unor competențe generice, de dezvoltare personală, de orientare, deoarece în acest mediu tinerii intră în contact cu diferite materii și subramuri ale domeniului ales.

În al doilea rând, considerăm că echipa afirmatoare minimizeză beneficiile unei formări umaniste. Aceștia consideră a fi inutilă urmarea unei specializări care nu-ți aduce într-o proporție foarte mare un job în domeniu imediat după absolvire, dar ignoră faptul că disciplinele umaniste sunt cele care dezvoltă mai bine competențele transversale[1] și oferă astfel absolvenților mai multe oportunități pe piața muncii. Într-o economie modernă, unde șansele ca un tânăr să aibă același loc de muncă pe tot parcursul vieții sunt aproape nule. Mai mult, nu considerăm neapărat a fi un avantaj competitiv cunoștiințele din domeniu, la nivelul la care se fac într-o universitate. Majoritatea angajatorilor pun foarte mare accent și pe competențe și atitudine[2] atunci când fac o angajare, și nu neapărat pe niște cunoștiințe teoretice pe care i le pot oferi noului angajat printr-un simplu program de formare, care îl va pregăti specific pentru compania respectivă.

În al treilea rând, considerăm că argumentul echipei afirmatoare nu arată deloc de ce conceptul de învățare pe tot parcursul vieții nu ar trebui să se aplice la disciplinele care nu au un grad foarte mare de căutare pe piața muncii și discriminează studenții interesați de aceste specializări. Scopul învățării pe parcursul vieții este de a continua formarea resurselor umane pe o piață tot mai competitivă și la baza acestuia stă investiția continuă în educație. Mai mult, dacă vorbim de reprofilare și cineva alege să mai facă o specializare într-un alt domeniu, de această dată va trebui să-și plătească singur studiile, deoarece statul subvenționează o singură specializare. În fine, considerăm că eliminând subvenționarea, chiar și treptată, pentru disciplinele care nu au căutare pe piața muncii, sunt discriminate persoanele interesate de aceste domenii doar pentru că au ales o specializare care nu îți asigură o angajare în domeniul studiat (care în cazul științelor umaniste este de mult ori larg și de aceea unele studii încadrează angajații ca nelucrând în domeniul studiat). Persoane cu o pregătire preuniversitară bună și care ar fi eligibile pentru a primi un loc bugetat, dar care nu își permit să plătească o taxă de școlarizare, ar fi nevoite să aleagă o specializare pe care statul a decis să o finanțeze și nu să își urmeze chemarea sau să își pună în valoare abilitățile speciale și talentul în cazul în care acestea nu pot fi încadrate în programe de studii “cu căutare” pe piața muncii.

Rezumând, prin conferirea puterii exclusive statului de a dirija formarea elitelor în direcțiile prescrise de piața muncii, după cum sugerează echipa afirmatoare, vom transforma scopul holistic al universităților într-unul marginal de oferire a unor cunoștințe “la pachet” pe care studenții le vor folosi strict în scopul angajării. După cum șeful statului declara: „Aș vrea să spun la fel de clar următorul lucru: menirea unei universități europene nu este aceea de a găsi locuri de muncă pentru studenții săi. Această practică a fost până în decembrie 1989. Universitatea nu este un oficiu de plasare a forței de muncă, este un spațiu al acumulării și dezvoltării intelectuale[3].” Statul are datoria de a oferi șansa tuturor potențialilor studenți, în funcție de abilitățile și meritele sale, de a-și alege specializarea dorită fără constrîngeri de orice natură- cum ar fi cea financiară care pentru mulți absolvenți de liceu reprezintă o variabilă critică.

Pentru toate aceste motive și pentru faptul că echipa afirmatoare nu explică mecanismele logicii sale în ceea ce privește finanțarea ÎS, conchidem că statul nu are dreptul și legitimitatea de a finanța programe de studiu universitar după regulile mercantilice ale pieții.

Referinte:

[1] http://docis.acpart.ro/uploads/noi/Studiu_sociologic.pdf

[2] http://www.projectsmart.co.uk/12-competencies-which-ones-should-your-people-have.html

[3] Declarația președintelui Băsescu la festivitatea de deschidere a anului universitar 2007-2008

(Iași, 1 octombrie 2007), pg. 2.



Decizia:

Laura Bretea

A1

Plan coerent, structura buna, argumente clare. Totusi, rationamentele sunt putin cam simple, se putea elabora ceva mai mult. Planul este prezentat foarte succint, cititorul nu intelege daca se vor elimina doar locurile finantate de stat sau daca statul nu va mai finanta deloc respectivele specialitati. O echipa negatoare cu mai multa experienta ar fi daramat dintr-o singura fraza planul afirmator.

Un alt exemplu de elaborare a argumentelor: Singurul beneficiu pentru stat prezentat de afirmatori este faptul ca mai multi investitori straini ar investí in tara. Nu se discuta de exemplu despre reducerile bugetare acolo unde facultatile mentin specialitati finantate de stat doar pentru a primi bani de la bugetul national.

Discursul are doar 627 de cuvinte, iar limita este la 800, era loc destul pentru mai multe idei. De asemenea, mai trebuie lucrat pe concizie. Intrebarile retorice nu sunt suficient de convingatoare. Un paragraf nu trebuie sa aiba mai mult de 5-6 linii si sa prezinte o singura idee clara.

M-a surprins neplacut un dezacord in prima fraza a discursului.

N1

Cazul negator prezinta „amploarea reala a spetei” si astfel completeaza ideile aduse de afirmatori, dar fara sa le contrazica realmente. Contra-argumentarea nu inseamna doar a afirma ca informatia este trunchiata, ca lipseste suportul empiric, etc. Negatorii trebuie sa arate de ce ideile afirmatorilor nu conving.

Contra-argumentarea ar fi trebuit sa inceapa de la planul afirmatorilor, prezentat inaintea argumentelor: „redistribuire treptată între specializările cu căutare și cele fără căutare”. Cele trei argumente erau doar avantaje sau dezavantaje ale planului. Negatorii ar fi trebuit sa spuna ca afirmatorii nu au explicat cum va functiona planul lor, daca va putea fi aplicat in invatamantul romanesc, daca nu va duce la falimentul universitatilor, etc.

Tonul este usor agresiv: N1 caracterizeaza discursul afirmator ca un „cadru inchistat”, afirma ca negatorii au esuat in a demonstra cauza. Atentie la tastare, nu e corect „subvenctionati”. Participati la o dezbatere si prezentati un caz sau un discurs, nu o „speta”.

In al doilea paragraf este o fraza de 133 de cuvinte, adica mai mult de 1/8 din discurs.

Am retinut ca statul investeste minim 15 ani intr-un absolvent, insa nu vad cum negatorii au folosit aceasta demonstratie in discursul N1.

Al doilea paragraf pleaca de la ideea ca majoritatea studentilor urmeaza o specializare pentru a se angaja ( o idee destul de clara), insa din nou, nu inteleg la ce foloseste contra-argumentarea. Am inteles ce ii motiveaza pe viitorii studenti, dar aceste informatii doar completeaza ideile afirmatorilor, nu le contrazic in sine. De altfel, printre motivele prezentate se afla si pregatirea pentru piata muncii.

In ce priveste investitorii straini, nu se intelege legatura intre complexitatea unei analize de piata a unui investitor si motiune. Un investitor strain se instaleaza intr-o tara chiar daca nu sunt suficienti specialisti in domeniul sau de activitate? Nu putem sti din cazul negator.

A2

Puncteaza bine ca negatorii nu contrazic de fapt cazul afirmator. Discursul este scurt, dar nu prea sunt multe de spus, pentru ca dezbaterea nu mai are legatura cu motiunea. Este dificil de evaluat discursul A2 pentru ca acesta nu mai are un scop in dezbatere. Evitati intrebarile retorice, explicati in mai putine cuvinte.

N2

Echipa negatoare isi incepe contra-argumentarea in a doua parte a celui de-al doilea discurs. Reducerea finantarii pentru unele specialitati inseamna discriminarea celor care nu doresc sa activeze in domeniile declarate „profitabile” de stat. Din pacate aceasta idee apare prea tarziu, afirmatorii nu mai pot sa o contrazica, ideea nu mai conteaza in economia jocului. Citatul referitor la menirea universitatii este foarte bun in aceasta dezbatere, insa ar fi trebuit prezentat inca de la N1.

 Va rog sa consultati tutorialele de pe pagina http://www.closer2oxford.ro/page/tutoriale pentru a intelege ce trebuie sa contina al doilea discurs al unei echipe. De asemenea, concentrati-va mai bine pe identificarea scopului dezbaterii. Orice idee poate fi combatuta spunand ca nu este completa, insa aceasta remarca nu e suficienta.

Restul discursului N2 completeaza informatiile prezentate de afirmatori, va rog sa cititi comentariile de la discursul N1.

Am identificat o singura arie de conflict – idee care este combatuta si de afirmatori si negatori:  „reprofilarea este o paguba sau nu”. Negatorii sustin ca nu este o paguba, pentru ca muncitorii invata toata viata. Afirmatorii sustin ca reprofilarea nu trebuie facuta cu absolventi recenti si puncteaza corect ca acest concept a fost propus pentru a corecta dezechilibrul intre cerere si oferta pe piata muncii.

Am acordat acest meci afirmatorilor pentru ca negatorii nu au fost o echipa negatoare decat un ultimele randuri ale dezbaterii. Echipa afirmatoare trebuie sa elaboreze mai bine ideile principale ale cazului lor. Echipa negatoare trebuie sa inteleaga ce inseamna contra-argumentarea. Negatorii sunt insa mai bine documentati decat afirmatorii, ii felicit pentru asta.

A1 – 25 Continut – 12 Strategie – 9 Stil - 4

N1 – 24 Continut – 12 Strategie – 8 Stil - 4

A2 – 24 Continut – 11 Strategie –8 Stil - 5

N2 – 23 Continut – 12 Strategie – 6 Stil - 5

A1 -> 25 puncte
N1 -> 24 puncte
A2 -> 24 puncte
N2 -> 23 puncte
Castiga echipa:

Alex si Diana (afirmatori)


Vrem parerea ta! Pentru asta, trebuie sa te loghezi.

Un proiect
Ardor
Finanțatori
Open Society Foundation
MemoPlus
Parteneri
Policy Center
British Council
Europuls
Ce-Re
Prime Romania
Centrul pentru jurnalism independent
Aisec
Cogitus
Foreign Policy
Elsa
Voluntari pentru idei si proiecte
Trust
Leap
Asociatia young initiative
Asjc
Osut
Susținători Parteneri instituționali
Parteneri media
HotNews
Romania Pozitiva
Think Outside The Box
Carevasazica
Studentie.ro
startub.unibuc.ro
Iasi fun
Ziarul de Iasi
KissFm
Acest proiect este finantat cu sustinere din partea Comisiei Europene. Aceast publicatie [comunicare] reflecta doar vederile autorului, iar Comisia nu poate fi facuta responsabila pentru utilizarea informatiei pe care o contine.