Login  Register
Email:

Pass:

forgot password?

Email:

login?

'CeLari' (afirmatori) vs 'Felicia si Veronica' (negatori)

A1 (Cerasela Nadiu)

Pentru început e necesar să definim termenii cheie ai acestei ipoteze.

Primul termen la care ne vom referi este ”publicitate”. Există mai multe definiții ale acestei noțiuni, însă noi vom oferi doar două. Prin ”publicitate” înțeleasă la modul cel mai general se înțelege difuzarea în public a unor informații prin intermediul mijloacelor de informare în masă.[1]

O altă definiție, de data aceasta mai specifică, este aceea că publicitatea presupune orice formă de promovare cu caracter persuasiv a unui produs, serviciu, idee de către un producător.[2]

Asupra termenului ”copil” nu s-a formulat o definiție universal acceptată. Unele țări consideră ca fiind copil o persoană sub o anumită vârstă. De exemplu, în Spania, copil e considerat acea persoană care are sub 12 ani, în Franța, Germania, Italia sub 14 ani, în Islanda, Norvegia sub 18 ani.[3] Însă, alte țări fac distincție între copil și minor sau adolescent. De exemplu, în Irlanda copii sunt considerați cei sub 15 ani iar adolescenți intre 16 și 17 iar în Olanda copii sunt cei sub 12 și adolescenți cei între 12 și 18.

În cele din urmă vom defini și idee de ”publicitate pentru copii”. Acest concept se referă la orice mesaj comercial plătit care se desfășoară în apropierea unui program pentru copii. De asemenea, publicitatea pentru copii include orice mesaj comercial care e determinat de către producător ca fiind destinat copiilor și care se desfășoară în apropierea oricărui program pentru copii.[4]

Opinia noastră este că publicitatea pentru copii trebuie interzisă, iar în continuare vom aduce trei argumente care ne susțin punctul de vedere.

  1. Interzicerea reclamelor destinate copiilor este strâns legată de scăderea ratei obezității.

Potrivit Canadian Paediatric Society majoritatea reclamelor alimentare din emisiunile pentru copii au ca obiect mâncarea fast-food, băuturile răcoritoare, dulciurile și cerealele cu zahăr, în timp ce reclamele făcute unei alimentații sănătoase nu reușesc să ocupe nici 4% din spațiul de emisie. În urma unor studii s-a demonstrat că publicul țintă (copiii) se confruntă cu o rată a creșterii obezitătii datorită acestor reclame. Obezitatea reprezintă o problemă majoră ce afectează sănătatea copiilor care, însă, poate fi ameliorată prin interzicerea acestui tip de publicitate.

De exemplu, în Quebec reclamele pentru copii sunt interzise de 32 de ani ceea ce a dus la niște rezultate îmbucurătoare cu privire la scăderea ratei obezității. Potrivit datelor statistice consumul de calorii de către copiii din Quebec a scăzut cu 2-4 trilioane pe an, astfel Quebec este orașul cu cea mai scăzută rată de obezitate din Canada.[5]

  1. Interzicerea reclamelor pentru copii reduce consumerismul.

Prin consumerism ne referim la faptul că oamenii cumpără și consumă produse în exces depășind nevoile lor reale. Dar cum apare reflexul de a cumpăra și a poseda mai mult decât avem nevoie? Bineînțeles că totul pornește de la mass-media, prin publicitate. Astăzi copiii reprezintă o forță de cumpărare tot mai mare, chiar dacă nu e manifestată în mod direct întotdeauna. Spunând asta ne referim la ideea că nu copiii sunt cumpărătorii direcți, ci părinții pe care-i influențează să le cumpere diverse produse de care nu au neaparat nevoie. De exemplu, în SUA erau difuzate reclame la colecția de 150 figurine Pokemon care îi îndemnau pe copii să le achiziționeze pe toate, satisfăcându-le o dorință temporară, până la apariția altor colecții.



[1] Dex online, recuperat pe data 13.11.12, de pe http://dexonline.ro/definitie/publicitate

[2] Ionel Enache, Mihaela Maftei, Marketingul în bibliotecă, recuperat pe data de 13.11.12 de pe http://ebooks.unibuc.ro/filologie/enache-market/6.htm

[3] Dr. Ruth-Blandiana M. Quinn, 22 December, Advertising and children, Broadcastig Commision of Irland, recuperat la data de 13.11.12, de pe http://www.bci.ie/documents/advertising_children.pdf

[4] Dr. Ruth-Blandiana M. Quinn, 22 December, Advertising and children, Broadcastig Commision of Irland, recuperat la data de 13.11.12, de pe http://www.bci.ie/documents/advertising_children.pdf

[5] Catherine Musemeche, 13 July 2012, Ban on Advertising to Children Linked to Lower Obesity Rates, The New York Times, recuperat la data de 13.11.12, de pe  http://parenting.blogs.nytimes.com/2012/07/13/ban-on-advertising-to-children-linked-to-lower-obesity-rates/


N1 (Felicia Crețu)

Pornim de la definirea termenilor cheie. Acceptăm prima noțiune oferită pentru termenul de „publicitate”, dar nu suntem de acord cu cea de-a doua definiție, întrucât are tendința de a favoriza echipa, prin prezența cuvântului „persuasiv”, ce induce ideea unui caracter manipulator al publicitățății.

În cele ce urmează vom trece la combaterea celor 2 argumente propuse de echipa afirmatoare, deși este indicată existența unor 3 argumente.

În privința primului argument, nu este menționată sursa studiilor ce au demonstrat că publicitatea este cauza creșterii ratei obezității în rândul copiilor. Mai mult decât atât, nu există nicio dovadă convingătoare care să susțină ipoteza că publicitatea ar influența obiceiurile alimentare ale copiilor, concluzie la care a ajuns și Jeffrey Goldstein, cercetător al Departamentului de Comunicare al Universității Utrecht (Olanda)[1]. Aceeași idee este susținută și de un studiu realizat în Marea Britanie pe baza a 24 de familii și 56 de mame, care a relevat că publicitatea are doar un efect marginal asupra obiceiurilor alimentare ale copiilor și familiei[2].

De asemenea, copiii se confrută cu obezitatea din cauza unei serii de factori diferiți, precum: sedentarismul, factorul genetic, alimentația nesănătoasă a mamei din timpul sarcinei, insuficiența odihnei din timpul nopții, alimentație dezechilibrată. Astfel, prin excluderea presupusului efect asupra nutriției copiilor exercitat de publicitate, nu se elimină în întregime problema obezității în rândul copiilor.

Trecând la cel de-al doilea argument, simțim nevoia să punem întrebarea dacă fenomenul consumerismului este chiar atât de rău? El este responsabil de creșterea economiei globale, creștere bazată pe un consum mai mare, și implicit cheltuieli mai mari din partea consumatorilor. Mai multă producție industrială, duce la o varietate mai mare de produse și servicii, crearea mai multor locuri de muncă și a unui mai mare confort pentru o viață mai bună. O scădere în cererea produselor va duce la o recesiune economică, împreună cu un șomaj masiv[3].

În contrast cu ideea înaintată de către afirmatori, conform căreia reflexul de a cumpăra pornește de la mass-media, prin publicitate, de fapt, influențele de bază asupra copiilor sunt exercitate de către persoanele cu care sunt în contact direct (părinți, frați, prieteni, școală), comunicarea interpersonală fiind mai efectivă decât cea în masă în privința practicii influenței[4]. În plus, potrivit The Advertising Education Forum, care a prezentat rezultatele unui studiu efectuat pe 5000 de parinți din 20 de state europene, 85% dintre aceștia au afirmat că publicitatea are un efect minor sau inexistent asupra copiilor acestora.

În aceeași ordine de idei, publicitatea destinată copiilor nu ar trebui interzisă doar din cauza incapacității părinților de a spune „Nu” la cererile copiilor, a lipsei unei educații financiare în familie și a unei supravegheri a copiilor, punând problema pe seama agențiilor de publicitate. Puterea pe care o are copilul este discutabilă, având în vedere că părinții aleg în ultima instanță ce să cumpere.

În continuare vom aduce argumente care să susțină ideea că publicitatea pentru copii nu trebuie interzisă.

Publicitatea pentru copii este generatoare de venituri

 

Jeffrey Goldstein estimează că mai mult de 90% din veniturile obținute din difuzarea publicității pentru copii sunt reinvestite în emisiunile pentru aceștia. Referindu-ne la Marea Britanie, UK Advertising Association a estimat că prin interzicerea acestui tip de publicitate se vor pierde 2 miliarde anual din venitul broadcaster-ilor din Europa. Cu mai puțini bani, se vor cumpăra programe mai ieftine și de calitate mai joasă, cu influență directă asupra copiilor. În plus, agențiile de publicitate îmbogățesc bugetul statului prin impozitele plătite, cu efect direct asupra întregii societăți.

Acces egal la informație

 

Copii sunt îndreptățiți, în aceeași măsură ca adulții, să primească informații cu privire la produsele ce îi interesează, fiind stipulat în art. 13 a Convenției Drepturilor Copilului că acesta are dreptul la liberă exprimare, care include în sine și libertatea de a căuta, primi și împărtăși informații și idei de toate tipurile și din toate mediile.

Dezvoltarea simțului critic

 

Publicitatea este parte integrantă a mediului copilului, contribuind la dezvoltarea acestuia prin aportul de cunoștințe și îndemânări ce-l vor ajuta să acționeze ca un consumator responsabil pe viitor, având format simțul analitic și imunitate la influența externă.

 

[1]- http://www.unesco.org/webworld/points_of_views/010928_dumont.shtml

[2]- http://www.bci.ie/documents/advertising_children.pdf

[3]- (Richard Robbins, Global Problem and the Culture of Capitalism, (Allyn and Bacon, 1999), pp. 209-210)

[4]- http://www.bci.ie/documents/advertising_children.pdf (Jarlbro: 2001, p.21.  )


A2 (Larisa Nadiu)

Considerăm că echipa negatoare a tratat cu superficialitate definițiile termenilor cheie oferite de noi întrucât își exprimă părerea doar despre unul din cele trei concepte definite de noi. De asemenea, aceasta își exprimă doar dezacordul în ceea ce privește caracterul persuasiv al publicității, neaducând o definiție clară care să combată acest aspect al ei.

  1. În primul rând considerăm că echipa negatoare nu a luat în calcul exemplul oferit de noi întrucât afirmă că nu există nicio dovadă convingătoare care să susțină că publicitatea influențează obiceiurile alimentare ale copiilor. Exemplul nostru nu se bazează doar pe studii și cercetări, ci pe fapte reale care se petrec de 32 de ani în Quebec.

În al doilea rând, noi nu am susținut că interzicerea publicității adresate copiilor elimină în întregime problema obezității în rândul acestora (așa cum a interpretat echipa negatoare), ci doar ameliorează sau scade rata obezității la copii. Deci, ne susținem în continuare ipoteza că interzicerea publicității adresată copiilor reduce rata obezității, rezultat la care a ajuns și Universitatea din Columbia Britanică printr-un studiu realizat.[1]

      2.  Referitor la afirmația echipei negatoare cum că ”o scădere în cererea produselor va duce la o secesiune economică, împreună cu un șomaj masiv”, avem de obiectat următorul lucru: reducerea consumerismului datorat interzicerii publicității pentru copii nu duce sub nicio formă la o criză economică. În sprijinul acestei idei exemplificăm prin economiile Suediei și Norvegiei care sunt în creștere, cu toate că în aceste două state reclamele pentru copii sunt interzise.

În continuare ne susținem ideea conform căreia reflexul copiilor de a dori un produs pornește de la mass-media prin publicitate, iar nu de la părinți, prieteni sau școală, așa cum susține echipa negatoare. În societatea de azi părinții petrec mai puțin timp cu copiii lor, fiind reținuți la locul de muncă, iar aceștia nefiind supravegheați suficient, ajung să fie mai degrabă influențați de numărul mare de anunțuri publicitare de care se lovesc constant decât de părinți.

De asemenea, ne susținem și punctul de vedere care sprijină ideea că și copiii își influențează părinții. Cercetătorul german Annette Roest a descoperit că relația părinte-copil nu este una cu o singură direcție, ci este o relație bivalentă, în sensul că părinții își influențează copiii, care, la rândul lor îi influențează pe părinți.[2]

Contraargumente la cazul negator

În ceea ce privește primul argument, considerăm că publicitatea pentru copii nu îmbogățește semnificativ bugetul statului întrucât țări care au interzis publicitatea pentru copii, de exemplu Suedia și Norvegia, înregistrează creșteri economice în continuare.

În ceea ce privește al doilea argument, tot conform Convenției Drepturilor Copilului, în art. 19 se stipulează că statele trebuie să ia măsurile necesare în vederea protejării copilului împotriva oricăror forme de abuz fizic sau mental. Publicitatea pentru copii, având un impact devastator asupra sănătății mentale (potrivit revistei Consumer Reports ”copiii mici au dificultăți în a face diferența dintre reclamă și realitate și reclamele le pot distorsiona viziunea asupra lumii”[3]) și fizice (fiind un factor important în creșterea ratei obezității) a copiilor, ar trebui interzisă de către state.

În ceea ce privește al treilea argument, observăm că ideea care se regăsește aici se află în contradicție cu o idee expusă mai sus. Conform argumentului 3, echipa negatoare susține că publicitatea este parte integrantă a mediului copilului, iar în contraargumentare a adus ca exemplu un studiu care demonstrează că publicitatea are un efect minor sau inexistent asupra copiilor. Indicăm echipei negatoare să se decidă dacă publicitatea pentru copii are sau nu influență asupra lor.


[1] Catherine Musemeche, Ban on Advertising to Children Linked to Lower Obesity Rates, The New York Times, recuperate la data de 17.11.2012, de pe http://parenting.blogs.nytimes.com/2012/07/13/ban-on-advertising-to-children-linked-to-lower-obesity-rates/


N2 (Veronica Coroi)

    Voi începe prin a acentua că suntem de acord cu definirea copiilor, a publicității pentru copii și a definirii din dex a publicității, însă ne aratăm dezacordul față de definiția tendențioasă, care favorizează afirmatorii.

    Prima arie de conflict identificată se referă la argumentul 1 al A1, care susține legătura obezității cu publicitatea, care a fost dezbătut de studiul ce releva efectul marginal asupra deprinderilor alimentare[1] și studiul lui Jeffrey Goldstein, ce demonstrează lipsa dovezilor care ar confirma legătura.[2] Exemplul Quebec-ului este unul depășit din cauza prezenței canalelor televizate internaționale și alte surse tot mai populare, precum internetul ceea ce diminuează eficacitatea unei asemenea legi în zilele noastre[3]. Iar în cazul Suediei, exemplul nu poate fi urmat din cauza pachetelor satelit cu acoperire vastă, ceea ce explică încălcarea legii Suediei de către mari companii din Marea Britanie[4]

    În ceea ce privește consumerismul, avînd în vedere extinderea în toate sursele de informare, nu doar Tv, considerăm că soluția propagată de afirmatori nu ar avea vre-un efect asupra consumerismului, căci ei se axează doar pe publicitatea alimentelor fast-food (recurgănd la o îngustare a moțiunii, probabil neprogramată, fără, însă, a propune această îngustare în dezbatere) și pe un public restrîns, fără a considera accesul la publicitatea pentru adulți, cea de pe afișele publice, radio, internet. Precum am menționat consumerismul e motorul economiei, a varietății, calității și concurenței și lipsa lui ar avea efecte dezastruoase.[5]

    A2 afirmă că părinții, prietenii și societatea nu are niciun efect asupra dorințelor copilului, fără vreo bază științifică, în timp ce Jeffrey Goldstein susține contrariul[2]. Iar informația conform căreia copii influențează părinții și vice-versa susține idea că bunurile sunt procurate de părinți, personae conștiente și care ar trebui să se îngrijească de sănătatea celui mic, iar calitatea de părinte presupune sacrificii, interziceri, restricții atît timp cît acestea nu lezează drepturile celor mici. Conform studiilor și analizei generale a situației actuale observăm că televizorul înlocuiește părintele și deseori este situat în dormitor, pentru a ușura munca maturilor,astfel ei dau dovadă de iresponsabilitate și nici o lege nu poate lupta cu această problem din interiorul fiecăror familii, e nevoie de a conștietiza importanța rolului unui părinte, ceea ce s-ar putea face prin campanii sociale, lecții de viață în liceu și alte metode de a deține control asupra nașterilor și a capacităților viitoarelor mame. La fel, șine de responsabilitatea părinților să-și învețe odraslele despre realitatea publicității[2].

    La indicația A2 dorim să concretizăm că susținem existența unui anumit rol al publicității, la fel ca orice alt component din societate, însă nu în formarea preferințelor, alegerii și, mai ales, personalității acestora.

  Per total, poziția noastră, în calitate de negatori, se rezumă la ideea că interzicerea publicității pentru copii e o decizie extremistă și ineficientă, care ar avea drept efecte secundare cenzura, șomajul, număr mic de produse televizate autohtone, încălcarea drepturilor agenților economici și discrimarea lor în raport cu cei ce lucrează cu produse pentru adulți.

[1] http://www.bci.ie/documents/advertising_children.pdf

[2] http://www.unesco.org/webworld/points_of_views/010928_dumont.shtml

[3] http://www.takepart.com/article/2012/01/23/quebec-ban-fast-food-ads-boon  paragraf 5

[4] http://www.unesco.org/webworld/points_of_views/010928_dumont.shtml

[5]  (Richard Robbins, Global Problem and the Culture of Capitalism, (Allyn and Bacon, 1999), pp. 209-210



Decizia:

Horia Ciochina

A1

Discursul este unul foarte bun și conține tot ceea ce ar trebui să conțină un discurs de deschidere afirmator. Ar fi fost de ajuns o singură definiție pentru publicitate și ar fi fost de preferat ca toate cele 3 argument să fie prezentate si nu doar 2 dintre ele. De asemenea ar fi fost utilă detalierea analizei din studiul universității din British Columbia, dar și prezentarea mai multor dealii cu privire la efectele nocive ale consumerismului, în cel de-al doilea argument. Această ultimă idee există în discurs, dar e doar sugerată și se simte nevoie de mai multă analiză.

Referitor la surse: articolul din NY Times este o sursă bună și autorul în domeniu, dar ar fi fost și mai bună citarea directă din studiul amintit. Citirea studiului ar fi oferit și câteva idei suplimentare în favoarea moțiunii.

N1

Și acest discurs este unul foarte bun, N1 își îndeplinește foarte bine rolul pe care îl are, contraargumentând cazul afirmator și prezentând, pe scurt, argumentele negatoare. Este foarte bun modul în care se respinge primul argument afirmatar, atât la nivel de dovezi (paragraful 3) cât și la nivel de raționament (paragraful 4). La fel și despre respingerea pentru cel de-al doilea argument. Chiar dacă ideea referitoare la beneficiile consumerismului nu este susținută foarte bine, toate celelalte puncte de contra-argumentare: faptul că mediul social are o influență foarte mare și că părinții au un rol foarte important pe care ar trebui să și-l asume.

Cu excepția primului, cele trei argumente proprii negatorilor sunt doar enunțate. Ar fi fost, poate, mai util renunțarea la unul dintre ultimele 2 și detalierea celui rămas.

Tot la nivel de strategie, atacul la definiția publicității ar fi putut fi lăsăt în afara dezbaterii, întrucât celelalte definiții sunt ok și discuția nu s-ar fi cramponat în acest punct. Mai mult decât atât, definiția nu este deloc părtinitoare: termenul “persuasiv” nu e același cu manipulator, iar publicitatea prin rolul ei de a promova își dorește să fie și persuasivă.

A2

Tehnic și al doilea discurs afirmator este bun, îi lipsește totuși analiza comparativă a argumentelor și ierarhizarea acestora în funcție de importanță.

La nivel de conținut, discursul ar fi fost unul excelent dacă atacurile/respingerile ar fi fost făcute la toate nivelurile. A2 s-a limitat la a ataca/respinge chestiuni specifice din fiecare argument, lăsând idei negatoare neatinse. De exemplu, la al doilea argument discuția este preluată la nivel economic, cu exemplele Norvegiei și Suediei, dar la întrebarea de ce consumerismul este rău nu s-a dat un răspuns. În același mod la primul argument negator, răspunsul este că publicitatea nu îmbogățește bugetul statului, dar argumentul susținea că veniturile din publicitate sunt folosite pentru crearea unor programe pentru copii superioare calitativ. Aceste lucruri sunt importante în economia cazului.

N2

Discursul N2 este unul foarte bun și răspunde foarte bine ideilor aduse de către A2. La nivel de strategie, folosirea ideii cu televizorul parinte ad-hoc este una nu tocmai în spiritul de fair-play, deși tehnic această vine ca și re-construire a unui argument inițial.

Ce lipsește din acest discurs este reconstruirea cazului negator care a fost contra-argumentat de cătrte A2 și pentru care ar fi fost destul loc, discursul în forma actuală având doar 480 de cuvinte.

Observ la echipa negatoare o preferință pentru cuvântul „dezastruos”. Nu există o bază în argumentele prezentate pentru folosirea acestui cuvânt și astfel se obține o exagerare ușor supărătoare.

Decizia



Chiar dacă mai toată discuția s-a purtat pe cazul afirmator, N2 neconstruind propriul caz, decizia merge către negatori pentru că cele 2 arii de conflict formate de argumentele afirmatoare sunt de partea negatorilor:

  1. Argumentul obezității: A2 respinge selectiv din ideile prezentate de N1, iar N2 arată clar cum anume exemplul Canadei nu este unul bun, tocmai datorită canalelor internaționale de televiziune care nu sunt supuse la aceleași reguli.

  2. Argumentul consumerismului: rămâne în picioare la sfârșitul dezbaterii ideea că tinerii/copii sunt influențați mai mult de mediul social decât de publicitate.

A1

N1

A2

N2

Conținut

13

14

12

13

Strategie

8

9

8

9

Stil

4

4

4

4

Total

25

27

24

26



A1 -> 25 puncte
N1 -> 27 puncte
A2 -> 24 puncte
N2 -> 26 puncte
Castiga echipa:

Felicia si Veronica (negatori)


Vrem parerea ta! Pentru asta, trebuie sa te loghezi.

Un proiect
Ardor
Finanțatori
Open Society Foundation
MemoPlus
Parteneri
Policy Center
British Council
Europuls
Ce-Re
Prime Romania
Centrul pentru jurnalism independent
Aisec
Cogitus
Foreign Policy
Elsa
Voluntari pentru idei si proiecte
Trust
Leap
Asociatia young initiative
Asjc
Osut
Susținători Parteneri instituționali
Parteneri media
HotNews
Romania Pozitiva
Think Outside The Box
Carevasazica
Studentie.ro
startub.unibuc.ro
Iasi fun
Ziarul de Iasi
KissFm
Acest proiect este finantat cu sustinere din partea Comisiei Europene. Aceast publicatie [comunicare] reflecta doar vederile autorului, iar Comisia nu poate fi facuta responsabila pentru utilizarea informatiei pe care o contine.