Login  Register
Email:

Pass:

forgot password?

Email:

login?

'Beatrice-Gabriela si Lorena-Elena' (afirmatori) vs 'Stefan si Irimia' (negatori)

A1 (Lorena-Elena Siriteanu)

Dintotdeauna, televiziunea publică a fost considerată drept unul dintre principalele instrumente ale statului de a transmite informaţiile politice şi de a da explicaţii pentru acţiunile luate[1], precum şi de a informa, a educa şi  a face divertisment[2].

În opoziţie cu televiziunea publică, activitatea, de altfel, comercială, a posturilor de televiziune privată, se axează pe promovarea de show-uri care să atragă publicul – neţinând, neaparat, seama de promovarea valorilor generale ale societăţii; ceea ce interesează este satisfacerea intereselor pecuniare ale aşa-zişilor, moguli, proprietarii acestor business-uri.

Totuşi, în timp ce televiziunea publică este susţinută economic de către stat, cea privată se bazează strict pe un capital particular, obţinut din investiţiile patronilor şi veniturile obţinute din vânzarea reclamelor. Astfel, este evident că diferenţa dintre public şi privat constă practic în suportul bănesc, şi implicit, în libertatea organizării strategiei de atragere a publicului.

Întrebarea, de bun-simţ, pe care ne-o punem este dacă în afara servirii intereselor patrimoniale ale investitorilor, posturile de televiziune privată, mai pot avea şi alte scopuri, adică, există potenţial economic şi legal, ca acestora să li se impună responsabilităţi educaţionale? Ne interesează dacă posturile private de televiziune pot mijloci pentru susţinerea culturii naţiunii, dobândirea şi consolidarea conştiinţei civice a cetăţenilor şi progresarea societăţii în general, prin educarea populaţiei.

Răspunsul transpare: este necesară o reformă a modului în care se face televiziune de către posturile private. Fără a exagera, nu împovărăm televiziunea cu rolul messianic de a-şi transforma telespectatorii în exagerbaţi erudiţi aflaţi în căutarea adevărului absolut. Nicidecum. În condiţiile în care televiziunea publică nu are forţa economică de a investi în programe de cultură de o anumită calitate şi proprietarii trusturilor media, au această capacitate, dar şi o obligaţie socială faţă de clienţi, este timpul ca posturile private de televiziune să aibă responsabilităţi educaţionale faţă de public.

Astfel, în vederea îndeplinirii dorinţei publicului de a evada de la acest “circ la care este hrănit cu pâine”, susţinută de acţiunile instituţiilor de cultură, dar si a unor autorităţi etatice, precum şi din perspectiva avantajului economic pe care l-ar putea obţine, televiziunea privată are îndatorirea şi, poate, chiar disponibilitatea de a-şi asuma statutul de modelator de conştiinţe, comportamente, oameni şi tradiţii. Ceea ce cu toţii ne dorim este ca politica educaţională a acestor posturi să aibă consecinţe asupra diminuării procentului de “alienaţi cultural”, a “rutinaţilor” [3], a celor care nu “iau viaţa direct, ci second-hand” [4], dar şi mai mult, năzium la creşterea nivelului de educaţie al populaţiei şi dezvoltarea simţului civic.

În primul rând, patronii posturilor private trebuie să aibă în vedere dorinţa publicului, aflată la limita identificării cu necesitatea, de a schimba registrul stilistic mediocru al programelor. Publicul din România, intoxicat “de promovarea esteticii urâtului prin nonvalori care frizează ridicolul[5]” a demarat o acţiune prin care sancţioneză atitudinea comercială a posturilor de televiziune privată şi exprimă dezgustul faţă de promovarea nonvalorilor, fie ele autohtone, fie importate, intitulată “Nu mai vrem pâine și circ”, prin care îşi doresc să schimbe această “gumă de mestecat pentru ochi”( F. L. Wright).

În baza acordului dintre telespectator şi postul de televiziune privat, cel dintâi este dator să plăteasca o anumită sumă de bani în schimbul accesului la respectivul post, şi am putea spune, că este judecătorul conţinutului difuzat pe programul TV. Potrivit principiului reciprocităţii, posturilor le revine o responsabilitate socială de a oferi consumatorului nu numai ceea ce îşi doreşte acesta, dar şi ceea ce contribuie la dezvoltarea acestuia.

Drepturile cetăţeanului-telespectator sunt apărate, în Romănia, de către Consiliul Naţional al Audiovizualului, singura autoritate de reglementare a serviciilor de programe audiovizuale, în vederea protejării interesului public, cât şi de alte instituţii la nivel local, precum Centrul Cultural Francez din Iaşi care în mai 2004, a organizat o masă rotundă pe tema televiziunii ca “instrument de spălare a creierelor”.

  Preocuparea conducătorilor spirituali de educaţia primită prin programele de audiovizual, a fost exprimată la Conferinţa Europeană a Radiourilor Creştine din 2006. Cu acea ocazie PF Patriarh Daniel atrăgea atenţia că e necesar includerea responsabilităţilor audiovizualului pentru a putea obţine un demers educative efectiv prin intermediul televiziunii şi al internetului.

Aşadar, metamorfozarea lui homo sapiens în homo videns[6] trebuie împiedicată imediat prin asumarea de responsabilităţi educaţionale de către posturile private de televiziune.



[1] Deşi beneficiază din plin de veniturile acumulate din abonamentele TV, televiziunea publică a fost aspru criticată pentru tendenţiozitatea ei politică, precum s-a constatat la audierea angajaţilor SRTV de către Comisa parlamentară de anchetă a activităţii SRR şi SRTV, Bucuresti, 29-30 martie 2005, http://www2.cji.ro/userfiles/file/documente/media_rom3.pdf.

[2] Potrivit cunoscutului post de televiziune publică, BBC.

[3] Exprsie folosită de către psihologul Aurora Liiceanu pentru desemnarea împătimiţilor de telenovele: http://www.adevarul.ro/societate/viata/Romanii-dependenti-telenovele_0_25798647.html.

[4] De asemenea, opinia doamnei psiholog Aurora Liiceanu.

[5] http://oppinio.ro/petitie/nu-mai-vrem-paine-si-circ.

[6] Giovanni Sartori, „Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea”, Ed. Humanitas, 2005.


N1 (Andreea-Raluca Irimia)

“We asked for freedom and you gave us market”[i].

Am luptat pentru libertate. Ne-am dorit să avem posibilitatea de a ne exprima liber în toate domeniile şi de a avea posibilitatea de a alege în mod liber informaţiile care considerăm că ne sunt utile. Această libertate a venit cu apariţia unei pieţe economice libere şi concurenţiale, piată care cuprinde şi mass-media, deci inclusiv televiziunile private.

Scopul principal al unei societăţi comerciale este reprezentat de realizarea profitului.[ii] Având în vedere că televiziunile sunt, din punct de vedere juridic, societăţi comerciale, principalul lor obiectiv este realizarea de profit.

Cum se realizează profitul de către o televiziune privată? Simplu: prin vinderea spaţiului publicitar. Cum atragi cumpărători pentru acest spaţiu publicitar? La fel de simplu: prin obţinerea unui rating cât mai ridicat, care să demonstreze eventualilor cumpărători că reclamele difuzate ar fi urmărite de un segment cât mai larg de populaţie.

Nu contează ce vinzi atât timp cât vinzi. Dacă publicul cere “circ la care este hrănit cu pâine”, asta va primi. Este un sistem clasic de cerere şi ofertă. Asta nu înseamnă totuşi că televiziunile private au o libertate absolută în ceea ce priveşte programele difuzate. CNA este autoritatea de stat învestita cu atribuţii de control în domeniul audiovizualului, atribuţii reglementate de lege. Televiziunile private îşi urmăresc propriile interese într-un cadru legal, care nu impune pentru televiziunile private  nicio responsabilitate educaţionala faţă de public.

Grila de programe este stabilită de televiziune, dar îşi primeşte acordul prin licenţă audiovizuală[iii] eliberată de CNA, în condiţiile legii. Dacă statul nu are grijă să oblige televiziunile private la promovarea de emisiuni educative, stat care urmareşte interesele generale ale cetăţenilor, de ce s-ar obliga televiziunile private să promoveze programe care nu este sigur că vor aduce profit?

Dreptul televiziunilor private de a-şi stabili singure modalitatea de aducere a profitului este dublat de dreptul persoanei de a alege modalitatea în care vrea să fie informat şi subiectele pe care vrea să le urmărească în timpul liber. În momentul în care aceste drepturi sunt îngrădite, putem vorbi de o “cenzură culturală”, însemnând că indivizii pot fi informaţi doar cu privire la subiectele permise de stat şi pot să îşi petreacă timpul liber doar în modalitatea dictată de stat.

Legea 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi a Societăţii Romane de Televiziune prevede, în art. 15 lit. a, ca SRR şi SRT au fiecare, după profilul său, ca obiect de activitate, realizarea programelor de radiodifuziune sau de televiziune în limba română, în limbile minorităţilor naţionale sau în alte limbi, cu scop informativ, cultural, educativ şi de divertisment. Această normă legală impune obligaţia de educare a publicului în sarcina televiziunii publice.

Postul public de televiziune este oferit gratuit de către statul roman, în vederea unei informări imparţiale a publicului, precum şi pentru oferirea “dozei de cultură” necesară unei dezvoltări propice a personalităţii individului. Când nu te interesează ziua de mâine, nu contează ce vinzi astăzi. Televiziunile private nu au acest lux. Persoanele care plătesc pentru a recepţiona aceste posturi îşi doresc să aibă acces la o altă gamă de programe, neoferite de televiziunea publica.

Faptul că televiziunile private sunt alese în detrimentul televiziunii publice ar trebui să ridice semne de întrebare cu privire la modul de abordare a acesteia din urmă a dorinţelor publicului vizat.

Metamorfozarea lui homo sapiens în homo videns nu trebuie dirijată în niciunul din sensuri. Această metamorfozare este un semn al evoluţiei societăţii umane, a stilului de viaţă care impune o mai mare necesitate de destindere a individului, şi implicit, un semn al existenţei libertăţii de a alege. Aceasta metamorfoza depinde de perceptia fiecarei persoane in conditiile oferite de secolul XXI.



[i] Ivan Klima “Handmaiden of democracy or everybody’s football”

[ii] Art. 1491 Cod Civil Roman “ societatea este un contract prin care doua sau mai multe persoane se invoiesc sa puna ceva in comun, cu scopul de a imparti foloasele ce ar putea deriva”

[iii]Art.1 pct. 36 Legea 504/2002:  licenţă audiovizuală - actul juridic emis în baza deciziei Consiliului Naţional al Audiovizualului, prin care se acordă unui radiodifuzor aflat în jurisdicţia României dreptul de a difuza, într-o zonă determinată, un anume serviciu de programe; în funcţie de modalitatea tehnică de transmisie, licenţa audiovizuală poate fi analogică sau digitală


A2 (Beatrice-Gabriela Roman)

Nu trăim într-o epocă a doctrinei, ci într-una a gândirii practice, în care „nimic nu neagă atât de clar libertatea individuală precum lipsa acută de bani”[1]. Astfel că, din păcate, în această societate în care economia e bazată pe competitivitate şi profit, oamenii fac din bani epicentrul vieţii lor,  încât valoarea patrimonială o înlocuieşte pe cea umană. În acest context, nu prea favorabil progresului – social, cultural şi economic al comunităţii, nu putem permite promovarea perceptului: „ nu contează ce vinzi, atât timp cât vinzi”, care arată o disperare crasă asociată cu ignoranţa de care nu dau dovadă, nici măcar, negustorii amubulanţi. Cine s-ar gândi să trateze cu indiferenţă problema instruirii copilului său? Deci, mai mult, cum am putea privi cu delăsare problema educaţiei unei colectivităţi umane?

În pofida faptului că scopul televiziunii, în general, nu este unul preponderent educaţional, remarcând stadiul deficitar al educaţiei populaţiei[2], precum şi posibilităţile reale de influenţare a publicului, considerăm că e timpul ca statul să elaboreze o strategie care să vizeze aceste carenţe legislative din domeniul audiovizualului.

Chestiunea responsabilităţii educaţionale a televiziunii private poate fi abordată din două perspective: pe de o parte, de ce e necesară o reglementare la nivel naţional, european care să impună posturilor difuzarea unui număr de ore de programe educative, iar pe de altă parte,  de ce televiziunile ar accepta această măsură.

Referitor la necesitatea implementării unui cadru legal care să vizeze o favorabilă evoluţiei culturale a colectivităţii, corelată cu principiile Binelui comun şi Utilului, atât statul, cât şi televiziunile private trebuie să ajungă la un consens. Acordul rezultă din impotenţa[3] televiziunilor publice de a-şi îndeplini obiectivele educaţionale, precum şi din potenţialul financiar al privatului de a suplini această funcţie.

Cu toţii suntem conştienţi de acţiunea manipulatoare[4] a televiziunii asupra maselor, astfel că slăbiciunea populaţiei reflectată în înlocuirea mediului bibliografic cu mass-media poate fi folosită în avantajul nostru prin introducerea unor programe productive intelectual şi prin promovarea de valori şi modele autentice.

Să nu alunecăm pe o pantă alunecoasă, crezând că dacă statul intervine prin edictarea unor normative în domeniul audiovizualului înseamnă că oamenii îşi petrec „timpul liber doar în modalitatea dictată de stat”. Implicarea statului nu cenzurează, ci impune exigenţe[5], aplică standarde. Societatea este într-un continuu proces de reconfigurare, dar omul nu poate fi injectat cu „doze de cultură”  ori situat în afara unui minim de educaţie. Prin urmare, trebuie reiterată ideea că publicul nu cere „circ la care este hrănit cu pâine”.

A fost promovată opinia că televiziunea privată oferă ceea ce majoritatea telespectatorilor îşi doresc[6]: show-uri promiscue şi lipsite de bun simţ. Nimic mai fals! Este doar o manipulare pozitivă din parte celor care îşi doresc să obţină profit fără să munească în aces sens. În secolul al XXI-lea trebuie să întelegem că beneficiul patrimonial obţinut fără niciun sacrificiu intelectual sau fizic nu este decat o aparenţă.

Patronii posturilor private au responsabilitatea socială, în baza principiul solidarităţii umane[7] şi al beneficiului economic pe care l-ar obţine, să respecte anumite standarde ale activităţii comerciale. Profitul realizat[8] prin difuzarea de programe ce contribuie la educaţia publicului, îl putem înţelege prin legătura cauzală dintre: telespectator, încrederea acestuia în sistemul privat de televiziune, rating, vânzarea publicităţii şi profit. În cele din urmă, ceea ce contează este avantajul comparativ substanţial între realitatea actuală şi cea pe care ne-o dorim.

Unul dintre păcatele majore ale democraţiei este existenţa unei game variate de mijloace de inducere în eroare a voinţei publice. Cum putem să recunoaştem legitimitatea libertăţii de a alege atunci când opţiunile se reduc la „Noră pentru mamă” sau „Next Diva”? Libertatea nu constă doar în acţiunea de a opta, condiţia existenţială rezidă în varietatea şi valoarea[9] opţiunilor.

Chiar dacă suferim de inerţie fizică atunci când ne uitam la televizor, asta nu trebuie să se extindă şi la nivel intelectual, prin urmare, ne întrebăm: să fie într-adevăr mai mare necesitatea de destindere a individului în secolul XXI?

Considerăm că trebuie să punem capăt actului de defrişare a spaţiului cultural de către televiziunile private şi să susţinem ideea că e timpul ca acestea să aibă responsabilităţi educaţionale în vederea înfăptuirii scopului general al societăţii armonizarea libertăţii pieţei cu echilibrul social şi devenirea lui homo sapiens, homo novus.



[1] J. K. Galbraith, Societatea Perfectă, Ed. Eurosong & Song, Bucureşti, 1997, p. 5.

[3] Redăm cazul TVR-ului: Televiziunea publică eşuează constant în indeplinirea mandatului şi misiunii sale, in aşteptarea unei reforme mereu amanate. http://www.soros.org/initiatives/media/articles_publications/publications/television_20090313/romanian_20080429.pdf.

[5] Să ne gândim că educația în România este obligatorie până la vârsta de 16 ani.

[6] Societatea Academica Româna, un binecunoscut thinktank local, comenta despre tabloidizarea ştirilor: http://www.sar.org.ro/files_h/docs/publications_pr/final%20romana%20anual.pdf.

[7] În raport de mesajul transmis de televiziune, telespectatorul îşi modifică atitudinea, ceea ce îl poate afecta şi pe respectivul patron, prin prisma interacţiunilor sociale.

[8] În condiţiile în care, televiziunea e una dintre cele mai “ieftine distracţii” şi e mai avantajos “să iei puţin de la mai mulţi”, http://www.adevarul.it/stiri/life-style/romanii-nu-se-mai-dezlipesc-televizor.

[9] În momentul în care nu avem ce să mai alegem, atunci intervine “cenzura culturală”.


N2 (Carmen Elena Stefan)

Societatea actuală este o societate în care banul se află printre principalele valori. E mai important să ai unde să locuieşti mâine decât să ai spiritul mai bogat. E mai important să te gândeşti la viitorul financiar al copiilor tăi decât la responsabilităţile educaţionale asumate de televiziuni.Nu judecăm cât este de favorabilă sau nu această situaţie pentru o evoluţie pozitivă a lumii în care trăim, acesta este status quo-ul zilei de astăzi şi vrem, nu vrem, trebuie să ne raliem la el.

Nu poţi lăsa educaţia copiilor tăi în seama televiziunii. Indiferent de programele difuzate, acest act ar fi echivalent cu indiferenţa părinţilor faţă de copiii lor. Responsabili de educaţia copiilor sunt în principal părinţii, şi abia apoi societatea civilă, în cadrul căreia se regăsesc televiziunile private.

Statul poate impune televiziunilor private doar obligaţia de a respecta legile şi morala, nu poate să impună strategii de marketing, deoarece ar încălca principiile liberale care sunt garantate prin Constituţie. Dacă statul ar face acest lucru, urmatorul pas ar fi cenzura, iar dreptul de a alege ar fi inutil, deoarece nu am mai avea opţiuni.  Am fi obligaţi la cultură.

Este incorect să afirmăm că televiziunile publice au eşuat în misiunea lor de a educa populaţia. Programele oferite de televiziunile publice prin care se încearcă educarea cetăţenilor reprezintă o reală concurenţă pentru televiziunile private, care, pe acelaşi segment orar, difuzează emisiuni nu atât de pline de cultură. Un astfel de exemplu este Teleenciclopedia, o emisiune pe care o cunoaştem şi noi, o cunosc şi părinţii noştri şi cel mai probabil o vor cunoaşte şi copiii nostri. [i]

Se spune că nu avem opţiuni în ceea ce priveşte educaţia. Cum am putea cataloga bibliotecile, teatrele, centrele ţărilor străine, activitatea organizaţiilor culturale, dacă nu ca opţiuni pe care societatea le pune la dispoziţia indivizilor pentru a avea acces la cultură? Opţiuni există, libertate există, veriga slabă este populaţia. De ce sa dam vina pe televiziunile private, dacă acestea nu sunt singurele noastre opţiuni de cultura? De ce nu dăm vina pe noi înşine, pentru că nu facem alegerea corectă?

A crea un program care să fie urmărit de un număr foarte mare de persoane este un efort intelectual şi fizic. Un astfel de program ascunde în spatele său oameni care gândesc emisiunea în aşa fel încât să atragă interesul unor categorii diverse de telespectatori, necesită cunoştinţe sociologice, de psihologie a maselor, şi nu în ultimul rând de marketing.

„Să fie într-adevăr mai mare nevoia de destindere a individului în secolul XXI?” Da. Ritmul alert în care ne trăim viaţa nu ne mai permite să acordăm aceeaşi atenţie sinelui. Din acest motiv, atunci când găsim un spaţiu liber, ne dorim cu disperare să ni-l acordăm în totalitate şi să îl umplem cu activităţi care să ne încarce bateriile pentru ziua următoare. Cel mai aproape este televizorul, şi cel mai puţin solicitante sunt emisiunile de divertisment. Atunci când ne relaxăm nu ne dorim să ne simţim ca şi cum am munci. Cea mai mare parte a publicului nu acordă neapărat atenţie programului la care se uită, ci doar se bucură de timpul pe care îl pot petrece fără să facă nimic, fizic sau intelectual.

”Acolo unde luceşte un televizor stă cineva care nu citeşte”[ii]. Televizorul nu a distrus cartea. Omul, alegând televizorul, a distrus cartea. Totuşi, se poate intoarce oricând la carte. Nu îl opreşte nimeni, nu îi impune nimeni televiziunea. Pe acest concept merg şi televiziunile private: dacă publicul nu cere programe educaţionale, de ce să îşi asume singure responsabilităţi în educarea populaţiei? Atât timp cât se cer show-uri promiscue şi lipsite de bun-simţ, de ce să oferi programe educaţionale? De ce să îţi rişti existenţa, când poţi exista în incultura? De ce să dăm vina pe noi, când este mai uşor să ne eliberam dând vina pe alţii? De ce să obligăm televiziunile private să ne educe, dacă noi nu cerem?



[i] „Teleenciclopedia” continua sa domine audienta segmentului orar in care este difuzata, in fata competitorilor comerciali Pro TV si Antena 1. Astfel, in perioada ianuarie-iunie 2006, la fiecare editie a emisiunii difuzate de TVR 1 s-au uitat, in medie, la nivel national, aproximativ un milion de romani (5,2% rating), fata de 710.000 la Pro TV (3,5% rating), pe acelasi tronson orar, si 628.000 la Antena 1 (3,1% rating).

Si la nivel urban, unde concurenta e mai puternica, „Teleenciclopedia” sta bine: 435.000 (3,9% rating) de oraseni s-au uitat, in medie, la fiecare dintre editiile din prima jumatate a anului. In acelasi interval orar, Pro TV a atras 415.000 de telespectatori din mediul urban, iar Antena 1 - 295.000 de oraseni. (Petrisor Obae)

http://www.newschannel.ro/stiri/-teleenciclopedia-brand-de-41-de-ani/    10.11.2010

[ii] John Irving, Lumea vazuta de Garp, ed. Rao, Bucuresti, 2007



Decizia:

Liviu Gajora

Verdict:

In opinia mea in aceasta dezbatere echipa mai convingatoare a fost echipa Negatoare, pentru ca:

  • Negatorii m-au convins ca exista un anumit grad de “cerere” pentru divertisment lipsit de valoare educativa si ca alternativele exista deja (fie ca vorbim de televiziunile publice, fie ca vorbim de cu totul alte medii – biblioteci, muzee);
  • Am regasit argumentul Negatorilor cu privire la libera alegere mai puternic decat cel al Afirmatorilor cu privire la impunere (exemplul Teleenciclopediei functioneaza perfect pentru a arata cum “piata” se poate reglementa de la sine, cu efecte pozitive pentru public);
  • Afirmatorii au identificat corect punctele centrale ale dezbaterii, insa nu le-au argumentat in mod detaliat (necesitatea reglementarii si motivatia televiziunilor private).

Observatii generale:

Afirmatori: Stilul oratoric este de impact, insa uneori poate parea pretios, fara a fi eficient. Apelati cu incredere la mai multe informatii factuale si incercati sa raspundeti mai clar contraargumentelor echipei oponente.

Negatori: Puteti imbogati dezbaterea oferindu-i o structura mai clara a liniilor de argumentare. Atentie la coeziunea interna a strategiei si la potentiale contradictii.

Punctaje si observatii individuale:

A1 = 24 (Continut = 12, Strategie = 7, Stil = 5)

A1: Traduceti in romana toti termenii utilizati ("business-uri" - afaceri?)

A1: Nu se pune virgula intre subiect si predicat ("proprietarii trusturilor media, au această capacitate").

A1: Oferiti dovezi pentru afirmatiile factuale ("În condiţiile în care televiziunea publică nu are forţa economică de a investi în programe de cultură de o anumită calitate...").

A1: Oferiti sursa completa a citatelor pe care le folositi (“circ la care este hrănit cu pâine”, “de promovarea esteticii urâtului prin nonvalori care frizează ridicolul”).

A1: Nu exagerati cu virgulele ("îndatorirea şi, poate, chiar disponibilitatea").

A1: Incercati sa va apelati mai mult la date factuale si sa va axati mai putin pe judecati de valoare insuficient argumentate ("modelator de constiinte", "rutinati", "ceea ce cu totii ne dorim", "registrul stilistic mediocru").

A1: Concentrati-va pe o structura mai clara a discursului. Care sunt argumentele propriu-zise? Care sunt motivele pentru care o responsabilitate sociala ar trebui transformata intr-o obligatie legala? Ce date sustin aceasta necesitate?

N1 = 27 (Continut = 13, Strategie = 9, Stil = 5)

N1: Incercati sa mentineti (sau sa creati, acolo unde nu exista) o structura pentru intreaga dezbatere. Fie ca apelati la numerotarea argumentelor, fie ca le expuneti prin referire la cazul afirmator, o astfel de structura ajuta la coerenta dezbaterii.

N1: Pentru a face pozitia negatoare si mai convingatoare, explicati nu doar de ce lucrurile stau intr-un anumit fel in momentul de fata, ci si care ar fi dezavantajele daca starea de fapt s-ar schimba.

N1: Evitati formularile care nu au o teza clara sau nu sunt direct relevante pentru cazul propriu ("Faptul că televiziunile private sunt alese în detrimentul televiziunii publice ar trebui să ridice semne de întrebare cu privire la modul de abordare a acesteia din urmă a dorinţelor publicului vizat.")

A2 = 25 (Continut = 12, Strategie = 8, Stil = 5)

A2: Atentie la utilizarea conceptele filosofice asupra carora nu exista un consens ("Binelui comun şi Utilului"). Incercati sa folositi in locul lor valori al caror grad de atingere poate fi evaluat.

A2: Evitati acuzatiile lipsite de un fundament factual ("Este doar o manipulare pozitivă din parte celor care îşi doresc să obţină profit fără să munească în aces sens.")

A2: Punctele propuse spre discutie sunt foarte bune, din pacate ele nu sunt dezvoltate in mod clar pe parcursul discursului ("pe de o parte, de ce e necesară o reglementare la nivel naţional, european care să impună posturilor difuzarea unui număr de ore de programe educative, iar pe de altă parte,  de ce televiziunile ar accepta această măsură.")

N2 = 26 (Continut = 13, Strategie = 8, Stil = 5)

N2: Atentie la utilizarea corecta a conceptelor ("societatea civilă, în cadrul căreia se regăsesc televiziunile private." - societatea civila nu include organizatiile comerciale).

N2: Includeti in interiorul discursului aspecte ale dovezii care sunt relevante, nu in notele de subsol (datele referitoare la ratingul Teleenciclopedia in comparatie cu ratingurile altor emisiuni de la aceeasi ora ar trebui sa se regaseasca in discurs).

N2: Atentie la potentiale contradictii. Sustineti, pe de o parte, ca oamenii au alternative la cultura, si pe de alta parte, ca oamenii nu au timpul sau disponibilitatea de a accesa acele alternative. Daca a doua afirmatie e adevarata, prima nu mai este un argument la fel de puternic in favoarea libertatii televiziunilor private.

N2: Intrebarile retorice pot fi eficiente, insa nu abuzati de ele, mai ales in incheierea discursului. Acela e locul potrivit pentru o concluzie lipsita de echivoc.

A1 -> 24 puncte
N1 -> 27 puncte
A2 -> 25 puncte
N2 -> 26 puncte
Castiga echipa:

Stefan si Irimia (negatori)


Vrem parerea ta! Pentru asta, trebuie sa te loghezi.

Un proiect
Ardor
Finanțatori
Open Society Foundation
MemoPlus
Parteneri
Policy Center
British Council
Europuls
Ce-Re
Prime Romania
Centrul pentru jurnalism independent
Aisec
Cogitus
Foreign Policy
Elsa
Voluntari pentru idei si proiecte
Trust
Leap
Asociatia young initiative
Asjc
Osut
Susținători Parteneri instituționali
Parteneri media
HotNews
Romania Pozitiva
Think Outside The Box
Carevasazica
Studentie.ro
startub.unibuc.ro
Iasi fun
Ziarul de Iasi
KissFm
Acest proiect este finantat cu sustinere din partea Comisiei Europene. Aceast publicatie [comunicare] reflecta doar vederile autorului, iar Comisia nu poate fi facuta responsabila pentru utilizarea informatiei pe care o contine.