Login  Register
Email:

Pass:

forgot password?

Email:

login?

'Iulian si Monica' (afirmatori) vs 'Plopeanu si Țencaliuc' (negatori)

A1 (Iulian Pralea)

Democrația, ce își trage seva din Grecia Antică, presupune guvernarea de către popor, însă, cum nu se poate ca poporul să fie consultat în fiecare chestiune, poporul își alege reprezentanți care să decidă pentru el. Legile trebuie să vizeze beneficiul societății; totuși, în societate se întâmplă câteodată schimbări pe care nu le resimt și anumiți indivizi, cum este cazul politicienilor, a reprezentanților, astfel că o lege poate contravine nevoilor societății, la un moment dat. Sau, în cazul legilor vechi, se poate instala un decalaj între nevoile societății contemporane și nevoile societății din momentul în care acele legi au fost emise; de exemplu: obligativitatea serviciului militar nu-și mai are sensul, acum când conflictele militare sunt mai rare, acestea încercându-se să fie soluționate mai întâi pe cale pașnică – mă refer în primul rând la societățile ce pot fi luate ca model democratic.

Cel mai firesc lucru pe care trebui să-l facem în continuare e să definim ce înțelegem prin nesupunere civică: o încălcare a regulilor/legilor, făcută în mod public, nesupunerea civică este o manifestare non-violentă, simbolică, voluntară și conștientă ce urmărește o schimbare a unei legi. Nesupunerea civică poate fi pasivă sau activă: pasivă când legea cere să se săvârșească o acțiune ce nu este săvârșită, activă când se face ceea ce e interzis. [1] Totuși, nesupunerea civică mai este directă și indirectă: disidenții fie încalcă legea căreia i se opun, fie încalcă altă lege – căreia nu i se opun, în alte condiții – pentru a protesta împotriva altei legi. [2]

Nu voi căuta legitimitatea în Constituție, ci în doctrina politică pe care se bazează democrația; înțeleg prin doctrină setul de principii după care funcționează democrația, de exemplu principiul separării puterilor în stat. Pentru a se înțelege mai bine procedeul, voi face o analogie: crima săvârșită în legitimă apărare – deși este o încălcare a legii – nu se pedepsește, fiindcă este justificată. De aici putem extrage și prima caracteristică a nesupunerii civice – conceptul pe care îl avem în vedere – un act de încălcare a legii justificat. Astfel, eu identific legitimitatea cu justificarea pe care o voi obține realizând paralele între democrație și nesupunere civică.

În democrație, un disident este pedepsit pentru încălcarea legii prin prisma căreia acțiunile sale au fost încadrate în nesupunere civică și nu pentru mesajul ce a vrut să-l transmită pe calea nesupunerii civice. Democrația prevede dreptul la liberă exprimare. Un aspect important ce diferențiază nesupunerea civică de celelalte forme de protest este asumarea consecințelor ce survin în urma încălcării legii. Această formă de protest luptă împotriva unei legi nepotrivite, însă luptă având încredere în sistem, deci acțiunile ei sunt constructive, critice, doresc să corijeze. În același timp, este o mișcare colectivă. Tribunalul din Orleans, în cazul „secerătorilor voluntari”, a luat în calcul starea de necesitate, asumarea răspunderii legale și latura colectivă când au hotărât să-i exonereze pe aceștia.[3] Nesupunerea civică este considerată o cauză atenuantă când se judecă încălcarea unei legi – la fel cum se întâmplă în procesele de legitimă apărare.

Democrația este un sistem de guvernare ce prevede existența unor instituții ce limitează și țin sub control astfel puterea în stat; așa că nesupunerea civică este o formă necovențională de a limita puterea decizională a conducătorilor, în cazul în care legile contravin opiniilor cetățenilor.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, s-a dezvoltat foarte mult fenomenul numit democrație participativă ce presupune o implicare mai ridicată a cetățeanului în acțiuni politice decât în democrația reprezentativă; nu este oare nesupunerea civică o formă de participare la conducerea societății?

S-ar putea obiecta că dacă doctrina legitimează nesupunerea civică, ce oprește ca acest mod de protest să fie legitimat, în sensul propriu al cuvântului, prin lege? Dacă ar fi legitimat și prin lege, nesupunerea civică ar fi doar un pretext de a se săvârși ilegalități, acțiunea și-ar pierde din impactul asupra opiniei publice, nu ar fi mereu pusă în practică pentru motive întemeiate, căci nu ar mai exista răspunderea legală; oricine nu ar fi de acord cu o lege – din cauze superficiale –  s-ar simți îndreptățit să nu o respecte.

Concluzie: nesupunerea civică nu este doar legitimată de democrație – prin doctrina ei – ci este o parte constitutivă.



[2] http://plato.stanford.edu/entries/civil-disobedience/, 1.1 Features of Civil Disobedience


N1 (Țencaliuc Laura)

Discurs negator: Echipa Ţencaliuc şi Plopeanu

De ce să practici nesupunerea civică atunci când există alternative? Pentru orice individ  existenţa societăţii presupune convieţuirea cu ceilaţi, apărarea drepturilor, proprietăţilor, libera exprimare, dar totodată supunerea faţă de  anumite reguli, legi şi nu în ultimul rând  supunerea faţă de  dorinţa majorităţii. Ajungându-se la concluzia că nu se poate trăi fără societate este evident faptul că cetăţenii trebuie să se adapteze, să îşi asume faptul că îşi pot exprima liber şi corect doar într-o formă paşnică şi organizată.  Prin nesupunere civică omul ajunge de fapt la starea sa naturală (omul avea putere, libertate absolută, dar care nu îi garantau siguranţa bunurilor). Prin Contractul Social însă, pentru obţinerea siguranţei omul  a renunţat la o parte din drepturi, libertăţile individuale şi a acceptat decizia majorităţii.  Prin semnarea  de comun acord a Contractului Social s-a dorit o evoluţie a societăţii şi ieşirea din starea primară. Libertatea naturală s-a transformat în una convenţională. ,,Profităm” sa zicem aşa de anumite libertăţi care ne aduc siguranţă şi prosperitate, dar avem îndatoriri faţă de societate şi semenii nostri. Astfel, a respecta o lege benefică majorităţii, dar incomodă nouă este o obligaţie. În anumite situaţii putem fi în minoritate sau majoritate, iar calea de mijloc este compromisul. Noi susţinem că nesupunerea civică este de fapt o involuţie a societăţii şi revenim la ideea menţionată mai sus  şi anume că  se pot găsi alternative pentru contestarea unei legi sau reglementări. Nu vedem acest lucru ca o reducere la tăcere a dorinţelor cetăţenilor, ci ca o exprimare a doleanţelor într-un mod organizat, paşnic şi civilizat. De exemplu, în Constituţia României articolul 51, alineatul 1 se prevede  că cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate în numele lor, iar în alineatul 5 se prevede că autorităţile publice au obligaţia să răspundă solicitărilor. Nu este aceasta o cale paşnică, onorabilă şi utilă prin care cetăţenii îşi pot adresa nemulţumirile faţă de deciziile autorităţilor? În cazul adunării unui număr suficient de mare de petiţii care să conteste aceeaşi lege sau decizie încât să fie reprezentativ pentru populaţia vizată atunci se poate schimba sau rectifica acea lege.

Dacă facem referire la sensul pe care echipa afirmatoare l-a dat termenului de nesupunere, cel de încălcare a unei legi nu putem decât să ne îndoim de legitimitatea nesupunerii civice. De fapt e un paradox să considerăm legitimă o încălcare a unei legi. Exemplu oferit de echipa afirmatoare, cel referitor la crima în legitimă apărare nu are relevanţă pentru legitimitatea actelor de nesupunere civică deoarece diferă contextul. Un om ucide pentru a supravieţui, nu are altă opţiune sau cale de scăpare, astfel nu puteam compara legitimitatea acestui act cu cel al nesupunerii civice.

 De ce să se aleagă calea mai anevoiasă, primejdioasă am putea spune pentru a rezolva o nemulţumire faţă de o lege?  În momentul în care se încalcă o lege, constituită pentru popor şi din dorinţa poporului atunci este logic că cel care o încalcă va trebui să fie pedepsit. S-a înfăptuit o acţiune care contravine normelor impuse de către acea societate. Mai putem spune că actul de nesupunere civică este  unul participativ?

Un alt argumet in favoarea renuntării la acte de nesupunere civică este acela că se produce haos, după cum am amintit mai sus. Nu considerăm nesupunerea civică o formă de participare eficientă a cetăţenilor deoarece prin caracterul public, prin maniera  neconvenţională despre care vorbea echipa afirmatoare se poate ajunge la violenţă. Prin violenţă şi haos nu se poate comunica eficient, iar pornirile instinctuale  sunt inadmisibile într-un stat democratic. În plus există riscul de a nu putea anticipa consecinţele unei acţiuni de nesupunere civică ( pierderi de vieţi omeneşti, instabilitate, luarea unor decizii pripite şi iraţionale) ceea ce ar afecta pe termen lung întreaga populaţie a unui Stat. Să luăm ca exemplu cazul Revoluţiei din 1989. Considerăm că românii nu au fost pregătiţi pentru schimbarea produsă de instaurarea democraţiei dovadă fiind situaţia economică, socială şi politică din momentul actual (deficit bugetar,rata migraţiei în creştere, scăderi salariale). Conform unui studiu publicat de ,,Eurobarometru”, românii sunt cei mai nemulţumiţi dintre europeni de situaţia lor economică. Pierderile de vieţi omeneşti, răniţii, asasinarea conducătorului şi toate celelalte efecte nu au produs schimbarea dorită, transformarea României într-un stat dezvoltat şi puternic.

De fapt ce ar presupune legitimizarea nesupunerii civice? La apariţia unor  cetăţeni dornici mereu de a protesta, incapabili de a respecta deciziile majorităţii, predispuşi spre a genera conflicte, haos, şi dezinteresaţi de respectarea legilor. Am fi martorii unei intoarceri spre starea de natura după sute de ani de la instaurarea Contractului Social.

 În concluzie considerăm legimitatea nesupunerii civice  o cauză a instaurării  haosului, a dezordinii şi o încurajare spre acţiunile instinctive, instigatoare, spre revoltă.


A2 (Monica Muțu)



De la începutul istoriei scrise,
societatea umană încearcă să-și explice originea: Grădina Raiului. Dar oamenii au
greșit și de atunci încearcă să revină în Paradis. Pe Pământ, oamenii cunosc
păcatele. Lăcomia îi face să adune mai mult decât necesarul, ajungând la
prosperitate. Posibil să fi simțit nevoia unor norme pentru asigurarea
bunurilor excedentare, dar preferăm să credem că normele protejează principiile
morale ce stau la baza fericirii.



Constituția trebuie respectată de toți cetățenii.
Ea acordă drepturi fiecăruia. Un sistem care cere respectarea cu
sfințenie a deciziei majorității nu este democrație. Cât să fie de moral să
trebuiască să respecți aceleași îndatoriri cu ceilalți, însă tu să nu te poți
bucura de aceleași drepturi cu ei?



Fiecare
din noi pune în comun persoana și toată puterea lui, sub conducerea supremă a
voinței generale: și primim in corpore pe fiecare membru, ca parte indivizibilă
a întregului.”[1]



            Pentru
Rousseau, societatea este un ansamblu de microsocietăți, ce nu își neglijează
drepturile uneia alteia, doar  astfel putând
beneficia ele însele de drepturi; nu putem vorbi de doar două grupuri omogene,
majoritate și minoritate. Asta e ideea lui Rousseau, nu ideea
dogmatică „respectarea majorității” ce amintește de vorba domnitorului
Lăpușneanu din nuvela lui Costache Negruzzi „proști, dar
mulți”. Acum putem privi problema și din altă perspectivă, formulând
întrebarea: ce legitimizează dominația majorității, numărul? În Evul Mediu,
s-au organizat vânători de vrăjitoare în care acestea erau torturate și
omorâte, practică ce în epoca contemporană nu poate părea decât o barbarie și o
încălcare a drepturilor omului, dar care atunci era acceptată de către
majoritate.



Elaborarea normelor corespunde contextului
istoric. În Grecia antică, fiecare cetățean participa direct la procesul
decizional. Astăzi, procedeul nu se aplică. Cetățenii votează un reprezentant
în procesul de decizie. Dacă au de ales între 2 opțiuni, putem admite că cea
învingătoare reprezintă majoritatea. Dacă opțiunile sunt mai multe, reprezentantul
nu reprezintă decât o parte dintre cetățeni. El cunoaște și dorește să satisfacă
nevoile acestei părți, pentru a îndeplini „contractul” și a fi reales. În
forurile legislative, când legile sunt votate: pentru legile ordinare, e nevoie
doar de majoritatea voturilor celor prezenți. Alteori normele sunt impuse prin
Hotărâri de Guvern, respinse de Justiție ca fiind neconstituționale.



Cât de ușoară este modificarea normei? Societatea
trebuie să adapteze continuu normele pe care le-a creat pentru a asigura fericirea. Statul, prin natura sa, pretinde supunere, și nu
cântărirea argumentelor. Inerția poate să-i convină. Dar normele trebuie adaptate.
Și cine este mai în măsură să modifice normele decât comunitatea, de la care
derivă puterea statului?



Într-adevăr, există alternative pentru modificarea
normelor. Canalele legale sunt nenumărate. Poți să-ți contactezi repetat
reprezentantul sau să aștepți până poți desemna altul. Amână, nu rezolvă.
Societatea suferă în tot acest timp.



Modificarea normelor durează. Cât pot aștepta
oamenii din Mihaileni, al căror pod a fost luat de ape și nu a fost refăcut de
autorități? Cât timp și resurse materiale puteau să investească Nelson Mandela
și populația de culoare din Africa de Sud? Amintim că 79,5%  din populația sud-africană este de culoare; burii
impun segregarea rasială. Postbelic, apartheidul a fost legiferat. ONU a
hotărât să suspende participarea delegației sud-africane la lucrările sale. Dar
doar mișcarea lui Mandela a reușit schimbarea.



Să gândim și astfel: o lege este instaurată de o
anumită autoritate, prin definiție autoritatea nu răspunde nimănui, ea
instaurează legea, fiindcă o consideră corectă. Ce motive ar avea să o schimbe?



Cetățeni cu înaltă conștiință civică recurg la
nesupunere civică, act conștient, voluntar, simbolic, public; știind că există
pedeapsă legală, cei ce o săvârșesc nu încearcă să scape. Ei recunosc Constituția,
faptul că ea trebuie respectată de toți cetățenii și trebuie să acorde drepturi
fiecărui cetățean. Își îndeplinesc obligația implicării non-violente în viața
societății. Statul are monopolul violenței. (Autorii violențelor din timpul
Revoluției din 1989 nu au fost identificați; există speculații că armata ar fi
implicată. Într-un regim totalitar, orice formă de protest este interzisă. Un
protest ce în democrație ar fi privit ca legal, în cel totalitar este unul de
nesupunere civică și în care – este drept să afirmăm – se regăsește exprimată
părerea majorității cetățenilor).



Susținem că nesupunerea civică contribuie la
asigurarea binelui societății și la întărirea ethosului democratic.























[1] Jean-Jacques Rousseau, Contractul
social,
Traducere Henri H. Stahl,  Editura Științifică, 1957, p. 196






N2 (Panu Alice)

Echipa negatoare din această dezbatere își asumă o perspectivă holistă asupra (i)legitimității nesupunerii civice, din rațiuni suficient de clare, acceptate inclusiv de către echipa afirmatoare a acestei dezbateri: ” Un sistem care cere respectarea cu sfințenie a deciziei majorității nu este democrație”. Ba da, aceasta este întocmai traducerea din greaca veche a termenului de demos kratos, însemnînd puterea în mîna poporului. Pentru că nu putem să susținem o democrație complet participativă, aplicabilă doar Atenei antice, evoluția doctrinelor[1] politice a dus la democrația reprezentativă. Aceasta presupune alegerea unor reprezentanți de circumscripții electorale, care să poată reprezenta în forurile decizionale nevoile majorității de către care a fost votat. Majoritatea legitim democratică în contextul reprezentativității este tot o formă de contract social: posibilitatea de a alege între mai mult de două variante posibile aduce cu sine riscul democratic asumat ca definiția de ”majoritate eligibilă” să scadă de la 50% +1 din voturi la majoritate simplă. Acest principiu funcționează deoarece ar fi mai imposibil de segmentat o societate întreagă, pe care însăși echipa afirmatoare o percepe ca fiind un cumul de minisocietăți în doar două părți, echipa afirmatoare schimbînd astfel linia de argumentare pe parcursul aceluiași discurs.

Într-adevăr, spațiul microsocial al lui Rousseau presupune conviețuirea mai multor formațiuni reprezentative eterogene în cadrul unei forme omogene de organizare. Dacă, însă, decidem să separăm aceste microsocietăți – pentru că nesupunerea civică nu reprezintă forma de protest a acestor minigrupuri sociale, ci a diferiților indivizi din cadrul lor, într-o formă neorganizată. Dacă, de exemplu, un minigrup social se confruntă, în cadrul statusului quo democratic, cu o anumită problemp, aceasta poate cu ușurință să fie soluționată prin petiții care sînt atît constituționale, cît și măsuri sociale de susținere a unei cauze.

Pe de altă parte, modificarea unei conduite legislative presupune un fond aferent, în lipsa căruia modificarea va genera doar haos. De exemplu, a-l ucide pe Hosni Mubarak nu înseamnă în mod irevocabil a înlocui forma de guvernămînt, cît a înlocui persoana de la guvernare. Cu alte cuvinte, nesupunerea civică lipsită de educația socială necesară unei schimbări nu poate decît să genereze haos, în niciun caz nu poate stabili o nouă ordine socială. Cît despre libera exprimare, aceasta nu este mutual exclusivă cu interzicerea nesupunerii civice, cetățeanul avînd – într-un stat democratic – dreptul de a replica în forme organizate și recunoscute. Acțiunile sale individuale sau ale grupurilor care nu constituie mase decît sub impactul momentului nu pot fi luate în seamă ca posibile probleme de rezolvat de către conducerea unui stat democratic, nici nu reprezintă o pîrghie a puterii lesitlative prin care să se măsoare legitimitatea acțiunilor acesteia.

În ce privește atacul făcut de către echipa afirmatoare pe agent, noi propunem un fiat în această cauză. Și aceasta fiindcă agentul care emite acte normative este răspunzător constituțional în fața acestora. Și, să nu uităm, într-un stat democratic de drept se pornește de la ipoteza respectării separării puterilor în stat, astfel încît cele trei autorități se pot verifica reciproc în cadrul guvernării. Cu atît mai mult cu cît opiziția poate face front comun și reclama Curții Constituționale (organ apolitic) nerespectarea principiilor democratice. Mai mult decît atît(adică dincolo de burden of proof cerut de către afirmatori din partea noastră), pe parcursul dezbaterii am oferit alternativa petițiilor – forme democratice de protest. Iar în ceea ce privește procesul birocratic de durată, echipa negatoare din această dezbatere consideră că acesta reprezintă un filtru. Birocrația per se nu este de natură să îngreuneze actele democratice, ci să le facă legitime. Astfel, despre nesupunerea civică a împătimiților de fotbal pe stadioane, de exemplu, nu putem decît afirma că este un act nefondat, animalic, nedeliberat de rebeliune, pe cînd realizarea unei petiții sau a unei plîngeri la CEDO[2] asigură siguranța problemei. Într-un stat în care resursele bugetare sînt limitate, validarea importanței problemelor ridicate de mediul social asigură buna funcționare. Scurtarea canalului birocratic nu ar însemna decît a da curs tuturor frustrărilor personale, ori acestea nu trebuie tratate ca probleme naționale sau ale minigrupurilor sociale. De aceea considerăm că filtrul birocratic este de natură să stabilească importanța unei probleme sociale.



[1] Totalitatea principiilor unui sistem politic, însumînd percepția unui grup semnificativ, majoritar dep persoane, nu alegerea protestului extremist.

[2] Curtea Europeană a Drepturilor Omului



Decizia:

Laura Bretea

Multumesc ambelor echipe pentru participarea in aceasta dezbatere si pentru pregatirea si interesul aratat. Mi-a fost greu sa iau o decizie, nivelul echipelor fiind destul de asemanator. Discutia nu s-a axat pe motiunea dezbaterii ci s-a purtat undeva in sfere filozofice indepartate. Salut interesul celor doua echipe pentru filozofie si talentul epic, insa consider ca in dezbateri este nevoie de mai multa structura.

Am acordat acest meci afirmatorilor pentru ca am considerat ca ideile (putine) enumerate de A1 au ramas in mare parte in picioare pana la sfarsitul meciului. Echipa negatoare a fost mai activa, discursurile au fost mai ingrijite ca stil, dar negatorii nu au reusit sa urmareasca argumentele afirmatorilor. Pot intelege ca negatorii au adus un caz propriu si au sustinut o serie de argumente valabile, insa rolul negatorilor este de a contra-argumenta cazul afirmator. Negatorii nu s-au achitat de aceasta datorie. Pe de alta parte, afirmatorii au fost prezenti doar prin primul vorbitor, al doilea pierzandu-se in descrieri neconcludente.

Arii de conflict :

Exista alternative pentru nesupunerea civica

Argument pornit de N1, A2 contra-argumenteaza ca alternativele dureaza prea mult. N2 reia argumentand ca filtrul birocratic este important. Nu am inteles argumentul negatorilor legat de filtrul birocratic care stabileste importanta unei probleme sociale. Sunt de acord ca filtrul birocratic dureaza prea mult si nu vad de ce un cetatean nemultumit ar trebui sa astepte o legitimare a cererii sale. Aceasta arie de conflict merge la afirmatori.

Nesupunerea civica, asemanatoare cu legitima aparare

N1 contra-argumenteaza spunand ca omul care ucide in legitima aparare nu are alternative, insa cel care se revolta are alternative. A2 nu contra-argumenteaza aceasta idee. Aria de conflict merge la negatori.

Nesupunerea civica – o forma de implicare (non-violenta in societate)

La acest punct se observa ca cele doua echipe nu se citesc cu atentie. In dezbatere nu exista nici o definitie clara pentru actele care pot fi considerate nesupunere civica intr-o democratie : pana la ce punct este un act legal si unde devine acesta nesupunere civica. Din acest motiv, afirmatorii vorbesc de forme usoare, non-violente de nesupunere civica, in timp ce negatorii vorbesc despre haos si revolte in regimuri totalitare.

Aceasta arie de conflict merge la afirmatori pentru ca acestia au reusit sa ma convinga ca nesupunerea civica poate fi o forma de implicare in viata politica. Negatorii recunosc ca nesupunerea civica este o forma de implicare, insa considera ca este vorba de o implicare violenta, sau una care produce haos, deci ilegitima. Cred ca afirmatorii ar fi putut sa delimiteze clar intre actele de nesupunere civica pasnice si cele ce provoaca haos. In acelasi timp insa, negatorii nu au dat exemplu de nici un act de nesupunere civica intr-o democratie care a produs haos.

Este nesupunerea civica o incalcare a legii nejustificata ?

Pentru afirmatori unele incalcari ale legilor sunt nejustificate. Pentru negatori, o data ce am subscris contractului lui Rousseau, trebuie sa fim pedepsiti pentru fiecare incalcare. Afirmatorii arata insa ca cei care incalca legea in cadrul actelor de nesupunere civica isi iau riscul de a fi pedepsiti pentru ca ei considera ca actul lor este legitim. Aceasta arie de conflict merge la afirmatori.

A1

Un discurs dezlanat, insa care articuleaza cateva idei pentru cazul afirmator. Dintre acestea, asumarea consecintelor de catre cei care participa la actele de nesupunere civica ; nesupunerea civica – forma neconventionala de a limita puterea decizionala a liderilor ; si nesupunerea civica va ramane in afara legii tot timpul, idei care nu au fost atinse de catre negatori.

24

C - 13

S - 8

S - 3

N1

Discurs ceva mai ingrijit, mai bine structurat, insa centrat pe ideile proprii, care se pierde in tirade inutile. Aproape jumatate din discursul N1 nu aduce nimic in economia meciului. Am apreciat stilul, am depunctat la continut referirea la Revolutia din 1989. Nu este vorba despre nesupunere civica intr-o democratie.

23

C – 11

S – 8

S – 4

A2

Un discurs din care am retinut patru randuri. Daca echipa negatoare s-ar fi concentrat pe cazul afirmator, discursul A2 ar fi fost responsabil pentru pierderea acestui meci. Un text fara structura, fara argument clare, multe intrebari retorice. Singurul lucru de apreciat este ca au fost repetate ideile cele mai importante ale cazului afirmator.

C – 12

S – 8

S – 2

N2

La fel, un discurs fara prea mare legatura cu discutia sau motiunea in dezbatere. N2, la fel ca si alti vorbitori inaintea sa, a scris un eseu descriptiv despre democratie. Lectia de filozofie a fost interesanta, insa am retinut foarte putin referitor la cazul afirmator. Discursul trebuie sa fie organizat in jurul la un numar de contra-argumente de maxim trei fraze, cat mai problematizate.

22

C – 11

S – 7

S - 4

A1 -> 24 puncte
N1 -> 23 puncte
A2 -> 22 puncte
N2 -> 22 puncte
Castiga echipa:

Iulian si Monica (afirmatori)


Vrem parerea ta! Pentru asta, trebuie sa te loghezi.

Un proiect
Ardor
Finanțatori
Open Society Foundation
MemoPlus
Parteneri
Policy Center
British Council
Europuls
Ce-Re
Prime Romania
Centrul pentru jurnalism independent
Aisec
Cogitus
Foreign Policy
Elsa
Voluntari pentru idei si proiecte
Trust
Leap
Asociatia young initiative
Asjc
Osut
Susținători Parteneri instituționali
Parteneri media
HotNews
Romania Pozitiva
Think Outside The Box
Carevasazica
Studentie.ro
startub.unibuc.ro
Iasi fun
Ziarul de Iasi
KissFm
Acest proiect este finantat cu sustinere din partea Comisiei Europene. Aceast publicatie [comunicare] reflecta doar vederile autorului, iar Comisia nu poate fi facuta responsabila pentru utilizarea informatiei pe care o contine.