Login  Register
Email:

Pass:

forgot password?

Email:

login?

'Cezara si Sorin-Ioan' (afirmatori) vs 'giordano bruno' (negatori)

A1 (Nitigus Cezara)

Vom începe această dezbatere prin definirea termenului cheie al moţiunii. Prin laicitate înţelegem separarea dintre stat şi biserică. Laicitatea statului român presupune separarea instituţiilor centrale de organizaţiile religioase, în principal reprezentate de biserici, în contextul în care, apelând la istorie, ştim faptul că există o tradiţie a coexistenţei Statului şi a Bisericii încă de la începutul primelor state medievale româneşti din secolul al XIV-lea, bineînţeles cu diferenţe de abordare şi tratare de fiecare principe/domnitor în parte [1]. Prin acest discurs, vom încerca să argumentăm că predarea religiei în şcoli pune în pericol laicitatea statului român. Vom specifica, încă de la începutul acestei dezbateri, că nu se va pune în discuţie problema credinţei românilor, interzicerea religiei sau aspecte în afara cadrului educaţional de predare a religiei în şcoli.

 Articolul 29 alineat 5 al Constituţiei României din anul 2003, cât şi cea din 1991, prevede următoarele: „Cultele religioase sunt libere să se organizeze potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii; Cultele religioase sunt autonome faţă de Stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate”, cu menţiunea faptului că în relaţia dintre Stat şi Biserică, din punct de vedere juridic, aceasta din urmă este definită prin termenul „cult”, făcând referire astfel la egalitatea dintre toate culturile religioase.

Primul argument afirmator este reprezentat de remiscenţele unei istorii îndelungate a legitimării politicului de către religie. Pornind de la afirmaţia oferită de un articol ce analiza rolul Bisericii Ortodoxe în statul român, cum că «răsăritul ortodox a rămas tributar gândirii politice romane. Biserica a fost, acolo unde a existat articulat un stat, un instrument al acestuia. Dacă în Occident biserica s-a “privatizat”, în est ea a “lucrat la stat”» [2], studii recente au arătat faptul că Biserica n-a fost niciodată într-o autonomie deplină faţă de Stat şi nu a dispus de o situaţie materială suficient de consistentă şi stabilă pentru a nu avea nevoie de sprijinul Statului Român [3]. Ceea ce menţine riscul oricând de (re)întoarcere către un Stat în care conducerea Bisericii este cea implicată în procesul decizional politic, dintr-o perspectivă mai extremă, sau riscul de impunere a religiei şi astfel suprimarea unuia dintre drepturile fundamentale ale omului, acela de libertate religioasă şi confesională, dintr-o perspectivă mai pragmatică. Un motiv recent invocat este cel al crizei economice în care se află ţara, ceea ce face ca sprijinul Statului pentru cultele religioase să aibă loc nu numai datorită tradiţiei, ci şi a realităţii curente. Însă, trebuie să recunoaştem că acesta nu este un motiv valid dacă urmărim situaţia altor state europene, de data aceasta unele cu o economie solidă (Italia, Belgia, Germania), ce ar putea oferi sprijin material cultelor religioase, dar care o practică în baza multisecularităţii [4], prin stat secular înţelegând ceea ce prevede şi Constituţia României (articolul 29 alineat 5): „cultele religioase sunt autonome faţă de stat” [5].

Ceea ce ne conduce la un al doilea argument afirmator referitor la cât de uşor poate fi deghizat aspectul controlului Bisericii asupra libertăţii religioase şi confesionale sub forma predării religiei în şcoli, acolo unde legea educaţiei privind predarea religiei provoacă dezbateri. În Constituţia României nu se prevede o educaţie de tip confesional în şcolile publice şi nu se prevede studierea religiei timp de 12 ani, neîntrerupt, aşa cum se întâmplă în realitate. În fapt, nu se respectă prevedere articolului 9 a Legii Învăţământului din 1999, cum că „planurile cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părintilor sau a tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea” (alineat 1) şi că „la solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz situaţia se încheie fără această disciplină” (alineat 2) [6]. Cele mai bune exemple le reprezentăm noi toţi, care timp de 12 ani am avut disciplina Religie obligatorie, fără înştiinţarea despre acest drept recunoscut de către Legea Învăţământului. Astfel, putem recunoaşte că Biserica merge mai departe decât cadrul autonom faţă de instituţiile statale, stabilit prin Lege, un alt exemplu care consolidează acest fapt este acela al Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române care a solicitat Parlamentului şi a obţinut eliminarea din textul Legii Educaţiei a prevederii conform căreia elevii puteau să opteze ca în locul orelor de religie să studieze istoria religiilor, istoria culturii şi artelor etc.[7].

 Aşadar, în primul argument echipa afirmatoare a dorit să arate cât de sensibilă este graniţa dintre un stat laic sau nu, în situaţia României, care poate avea efecte nedorite, aducând exemplul atitudinii de succes a altor state europene faţă de această situaţie, iar prin al doilea argument am dorit sa demonstrăm că predarea religiei în şcoli poate deghiza un pericol posibil asupra laicităţii statului român.

[3]  G. Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 50, nota 78 şi pp.

68-90, preluat din articolul http://www.stiri.lacasuriortodoxe.ro/cuvant-folositor-predici/5230-exclusiv-dinamica-relatiilor-statbiserica-intre-traditie-si-actualitate-in-contextul-integrarii-romaniei-in-ue.html, accesat la 08.05.2011


N1 (Constantin Grigoraş)

             Echipa Giordano Bruno achiesează la definiţia termenului cheie, propusă de afirmatori, însă, considerăm că un concept-cheie al dezbaterii este şi noţiunea religie, alături de laicitate, termen căruia se impune a-i acorda o definiţie astfel încât să avem datele problemei bine stabilite înainte de a pleca la drum.

            Astfel, prin religie1 înţelegem “un sistem de credinţe și de practici privind sentimentul divinităţii și care îi unește, în aceeași comunitate spirituală și morală, pe toţi cei care aderă la acest sistem”.

            Ideea centrală a afirmatorilor, fortificată de cele 2 argumente, a fost evocată astfel: “predarea religiei în şcoli pune în pericol laicitatea statului român”, aceştia evidenţiind că laicitatea presupune separarea dintre stat şi biserică.

            Cu toate că am înţeles sensul noţiunii de laicitate, rămânem confuzi, întrucât ceea ce nu au demonstrat afirmatorii este scopul pentru care se impune a fi realizată această separare între stat şi biserică?! Cu care motiv se doreşte laicitatatea sau de ce laicitatea are prioritate? Este o nouă modă la nivel mondial căreia românii trebuie să se afilieze sau există dispoziţii legislative comunitare imperative în acest sens care trebuiesc respectate de către o ţară membră a UE cum este România? Inexistenţa laicităţii, fie o laicitate mai firavă are menirea de a încălca anumite drepturi?

            Evident că nu există niciun scop în sine, exprimat răspicat, fără echivocuri, ci se caută subterfugiii fragile pentru „separarea statului de biserică”, de parcă această uniune ar trebuie blamabilă pentru criza economică a ţării sau pentru depravarea societăţii româneşti.

            Noi plecăm de la o convicțiunea dihotomică: pe de o parte statul român s-a dezvoltat pe baza unei identităţi proeminent spirituale (cea creştin-ortodoxă), iar pe de alta statul român respectă principiul de secularitate, conform căreia autorităţile sunt obligate la neutralitate faţă de toate cultele.

            Dilema? Statul-reprezentat de Guvern şi Biserica reprezintă 2 instituţii fundamentale în orice stat democratic, cu atât mai mult cu cât un studiu recent arată că încrederea românilor în Biserică este de 72%2. Indubitabil a vorbi despre o separaţie totală – cum a fost descrisă de afirmatori, ar fi o utopie, având în vedere primordialitate celor 2 instituţii.

            Astfel, de ce trebuie să privim rigid relaţia dintre aceşti 2 importanţi vectori şi să nu încercăm impunerea unui relaţii de colaborare şi echilibru reciproc, aşa cum survine în cazul celor 3 mari puteri–legislativă, executivă şi judecătorească? Acest aspect este în perfectă concordanţă cu dispoziţiile articolului 32 din Constituţie („Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale”–a fortiori, din moment ce statul român are un puternic sediment spiritual), iar poftirea unei delimitări ar fi atât contra naturii, cât şi contra voinţei cetăţenilor români, încrezători în Biserică.

            Vom demonta construcţia afirmatoare, încercând a demonstra că o relaţie între stat şi biserică este necesară, utilă şi vitală într-un stat român solidificat pe valorile diseminate de religia creştin-ortodoxă, mai ales cu cât românii şi-au însuşit aceste precepte propagate de-a lungul timpului.

            Aluzia afirmatorilor la articolul 29 este în avantajul nostru, întrucât prin „sprijinul pe care statul îl acordă cultelor” Constituţia recunoaşte şi validează relaţia deschisă dintre cele 2 entităţi. De asemenea, articolul 33 precizează că „statul este dator a asigura identitatea naţională şi sprijinea culturii naţionale”, deci legea fundamentală este fără echivoc şi nu încearcă să disimuleze realitatea obiectivă. Statul are o datorie faţă de biserică, sarcină care este adusă la împlinire pe diferite căi: sprijin financiar acordat cultelor, scutiri de impozit, subvenţii, etc.

            Argumentul referitor la reminiscențele invocate şi la partea economică considerăm că nu-şi găseşte locul în contextul autohton actual întrucât religia creştin-ortodoxă, care este majoritară în România (86,7%)3 are la temelie principii diferite în raport cu religia catolică a ţărilor vest-europene invocate. Catolicii sau alte culte funcţionează ca o societate comercială, ei obţin profit din diverse acţiuni economice, fapt pe care Biserica ortodoxă nu şi-l poate permite ca urmare a încălcării unor principii biblice. Cu toate acestea observăm sprijinul financiar consistent al statului în unele dintre aceste ţări vestice, dar de menţionat că în Grecia – ţară cu fundament creştin-ortodox ca şi România, sprijinul statului este total4 (aşa cum precizează şi afirmatorii referitor la Italia, Belgia, Germania), tocmai prin prisma celor arătate mai sus, dar şi datorită rolului membrilor clerului, care este cu totul altul decât urmărirea unui scop patrimonial.

            Pe de altă parte, finanţarea este direcţionată către toate cele 18 culte recunoscute oficial şi are loc din bani publici, deci din banii enoriaşilor. Aceştia cum frecventează bisericile îşi doresc ca serviciul public pus la dispoziţie de membrii clerului să aibă continuitate, deci nu se împotrivesc redirecţionării unui procent din buget către culte, deoarece în lipsa acestui „serviciu public” nu s-ar satisface o necesităţe imanentă fiinţei umane.

            Aşa cum au menţionat şi afirmatorii, STUDIUL RELIGIEI ESTE OPŢIONAL întrucât religia face parte din trunchiul comun ca domeniu disciplinar de studiu, şi nu ca disciplină şcolară, cu opţiunea de a se frecventa cursuri de istoria religiilor, istoria culturii şi artelor, etc. Faptul că domnii afirmatori susţin că au fost indolenţi timp de 12 ani îi priveşte strict pe ei! Statul le-a pus la dispoziţie mijloacele necesare pentru a se prevala de acest drept.

            Cum afirmatorii se contrazic singuri prin cele 2 argumente enumerate (la primul chiar aceştia învederează situaţii de finanţare a biserii de către stat, iar la al doilea precizează ca facultativ studiul religiei) vom concluziona prin a întări oportunitatea menţinerea studiului religiei, având în vederea comunitatea numeroasă a elevilor care aderă la acest obiect de studiu, care în realitate este mai mult decât o disciplină oarecare, fiind un punct de reper spiritual pentru noua generaţie!

REFERINŢE:

1.   de pe site DEX Online - http://dexonline.ro/

       http://dexonline.ro/definitie/religie

2.   autor Antena 3, data 5 Mai 2011, Căsătoria şi biserica, în topul instituţiilor în care românii au încredere. Internetul, pe locul patru, de pe site Antena 3

       http://www.antena3.ro/romania/casatoria-si-biserica-in-topul-institutiilor-in-care-romanii-au-incredere-internetul-pe-locul-patru-124383.html

3.   site Wikipedia, secţiunea Religie

      http://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia#cite_note-146,

4.   site Patriarhia Română, Cum este finanţată Biserica în alte state europene, Articol publicat în 'Ziarul Lumina' din data de 5 aprilie 2011

http://www.basilica.ro/ro/stiri-patriarhie/cum_este_finantata_biserica_in_alte_state_europene_6072.html


A2 (Sorin-Ioan Dumitrascu)

Pentru a satisface cerinţelele pretinse de către echipa negatoare: “Cu care motiv se doreşte laicitatatea sau de ce laicitatea are prioritate?”, un răspuns elocvent poate veni din partea Mitropolitului Nikolaos Mesogaias: “Biserica, cu cât este mai dezlegată de Stat, cu atât este mai Biserică. Devine mai apropiată de mesajul pe care îl propovăduieşte. În acest moment, făcând parte din sistemul politic, se prăbuşeşte împreună cu acesta.”[1]

Probabil echipa negatoare va încerca să combată această afirmaţie, însă înainte de a face acest lucru, ar trebui sa aibe în vedere intervenţia pe care Patriarhul Daniel a avut-o în legătură cu proiectul Legii Educaţiei Naţionale[2], în care a solicitat Parlamentului eliminarea din textul Legii Educaţiei a prevederii conform căreia elevii puteau să opteze ca în locul orelor de religie să studieze istoria religiilor, istoria culturii şi artelor sau alte cursuri utile în formarea comportamentului etic, social sau comunitar.

Astăzi, în forma finală a Legii nr.1\2011 nu mai regăsim această prevedere, fapt ce arată că intervenţia Patriarhului a avut un real succes, ba mai mult, s-a mers pe deviza „totul sau nimic”, preferând ca în locul unei alternative la studierea religiei, să se opteze pentru încheierea situaţiei şcolare fără disciplina religie a celor care nu doresc să frecventeze aceste ore.

Mergând mai departe şi evidenţiind încă un motiv pentru care se doreşte laicitatea, Emil Cioran spunea că „Pofta de putere îngăduie istoriei să se înnoiască, râmânând totuşi fundamental aceeaşi; religiile încearcă să combată această poftă, dar nu reuşesc decât să o sporească”.

 Astfel, încercând să fim cinici ca inchiziţia, vom afirma că istoria presupune evoluţie, iar de-a lungul istoriei religia a făcut numeroase victime ”în numele Domnului” (pornind de la Cruciade şi terminând cu cazul Tanacu).

Ideea ar fi să învăţăm din greşelile istoriei şi astfel să nu mai amestecăm religia cu viaţa statală. De aceea, s-a luptat pentru drepturile omului, pentru ca fiecare persoană să poată beneficia de acestea. Un exemplu: dacă nu există laicitate, vom ajunge din nou la arderea pe rug dacă o persoană nu se supune religiei majoritare. Vrem asta? NU, pentru că tocmai ăsta e farmecul oferit de multitudinea de culte religioase şi libertatea de a alege. RELIGIA TREBUIE SĂ FIE SEPARATĂ DE STAT ca să existe şi să funcţioneze democraţia, considerată „unicul regim suportabil... cu condiţia să dureze.”[3]

Separaţia totală între instituţiile statale, nu numai Guvern, aşa cum au spus negatorii, şi biserica de care vorbeam în postarea anterioară, este una deloc utopică, existentă în state vest europene şi care funcţioneaza bine, eliminând astfel tot felul de "scandaluri" ce pot apărea în politică datorită religiei şi concentrăndu-se pe ceea ce necesită cu adevarat voinţa politica. Aşadar, vom demonta argumentul echipei negatoare prin prezentarea cazului concret din Franţa în care separarea bisericii faţă de stat a fost legiferată încă din anul 1905.

În legătură cu afirmaţia negatorilor conform căreia Biserica Catolică sau alte culte funcţionează în regim de societăţi comerciale, oare nu putem afirma acelaşi lucru si despre Biserica Ortodoxă Română? Luăm ca exemplu reforma secularizării averilor mănăstireşti adoptată de către Alexandru Ioan Cuza în anul 1863, prin care ¼ din suprafaţa arabilă a ţării aparţinea mănăstirilor româneşti, şi condiţiile în care astăzi în România sunt 18.300 de biserici şi doar 4.700 de şcoli generale, subvenţiile venite din partea statului în favoarea lăcaşelor de cult sunt substanţial mai mari decât în cazul şcolilor. În ceea ce priveşte încălcării unor principii biblice de către Biserica Ortodoxă Română, cumpărarea indulgenţelor din Biserica Catolică, nu ar fi echivalentă cu acatistele însoţite de sume de bani, sau vinderea prescurilor de nenumărate ori, sau Biblia nu este comună ambelor Biserici schismate?

Echipa afirmatoare nu a contrazis art. 32 din Constituţie ("Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale"), ba chiar l-a consolidat prin argumentele sale. Păstrarea identităţii spirituale nu trebuie să nege dreptul altor culte religioase, pe care o face prin predarea in scoli strict a religiei ortodoxe. 

În concluzie, considerăm ca argumentarea noastră nu a fost contradictorie şi susţinem ca studierea religiei într-un regim de îndoctrinare bigotă şi exclusivistă care nu dă loc libertăţii de conştiinţă, trebuie combătută, în favoarea predării unei ore de cultură religioasă informativă şi formativă doar în sensul sensul toleranţei faţă de celelalte confesiuni.



[1] https://theologhia.wordpress.com/2011/05/08/mitropolitul-nikolaos-mesogaias-%E2%80%93-scurt-interviu/

[2] http://www.patriarhia.ro/ro/documente/comunicat_72.html

[3] Emil Cioran


N2 ()

            Din ambele discursuri afirmatoare (cu precădere din concluzia discursului 2) extragem indubitabil următoarea idee centrală: studiul religiei în şcoli trebuie eliminat.

             Alternativa afirmatorilor: introducerea unei ore de istorie a tuturor religiilor (“ore de cultură religioasă informativă”).

             Obiectivul acestei măsuri radicale: separarea Statului de Biserică, pentru promovarea laicităţii.

                  Problema fundamentală: CU CE SCOP DORESC AFIRMATORII SEPARAREA ÎNTRE STAT ŞI BISERICĂ? Această uniune milenară cu ce le dăunează sau pe cine afectează?–aceştia evocă neconcludent şi irelevant în raport cu ideea centrală: finanţarea Bisericii de către Stat, “cazul Tanacu”, veniturile obţinute de Biserică de la enoriaşi, etc.

            Remarcăm cu mâhnire absenţa unor justificări concrete alternativei propuse, care în realitate este un compromis lugubru şi care se transformă într-un atentat la adresa identităţii religios-spirituale naţionale. A nesecoti existenţa cele 18 culte recunoscute oficial în România1, dintre care 2 sunt reprezentate majoritar (91,3% dintre români fiind de confesiune creştin-ortodoxă sau catolică)2 şi a impune acestei majorităţi, alături restului de 8,7% (care au dreptul de a studia la cerere propria religie3-reformaţi, penticostali, baptişti, atei, iehovişti, etc.) să studieze o disciplină nouă “istoria religiilor” doar prin prisma faptului că actualul sistem încalcă principiul laicităţii este penibil, întrucât este nesocotită în adevăr voinţa cetăţenilor unei naţiuni, cetăţeni care au dreptul la autodeterminare.

            Care este rolul orei de religie clasice-indiferent de confesiune? Tocmai educarea noilor generaţii în spiritul preceptelor pe care respectivele religii le emană. Eliminarea orei de religie clasice şi introducerea acestui compromis suprimează atât chintesența valorilor pozitive revelate de religie, cât şi mobilul care-i determină pe tineri să frecventeze ora de religie: satisfacerea unei necesităţi imanente fiinţei umane.

             De ce să aglomerăm programa cu un obiect superfluu, când oricum tinerii se pot informa nestingheriţi de pe internet despre multitudinea de culte naţionale sau internaţionale? Doar pentru că este în pericol laicitatea statului român-aşa cum susţin afirmatorii? Apreciem categoric că prin introducerea unei astfel de măsuri se încălcă drepturile nu doar a majorităţii cultelor reprezentate la noi, dar a tuturor cultelor autohtone, căci astfel elevii sunt privaţi a-şi însuşi cunoştinţele unei discipline fundamentale, care în realitate constituie o busolă spirituală pentru cei care aderă cu încredere şi credinţă la această comunitate.

             Afirmatorii încearcă să promoveze un banal aspect educaţional–simpla însuşire a unor cunoştinţe teoretice despre toate religiile, însă eludeză elementul primordial: religia presupune credinţă, credinţă care îi determină pe elevi să aleagă studiul religiei ca disciplină. Cum Legea învâţământului prevede ca opţional studiul religiei4, este limpede că un elev nu va alege să studieze o disciplină facultativă doar pentru acumularea unor cunoştinţe teoretice. Însă, cum clasele de elevi sunt pline de adepţi ai învăţământului telogic, înţelelegem fără echivoc că aceştia urmăresc a-şi fortifica credinţa în sistemul de valori al cărui promotor este respectiva religie.

            Ce beneficiu aduce societăţii formarea unei generaţii de erudiţi în ale religiilor, însă imaturi la nivel spiritual? Şi asta cu atât mai mult cu cât afirmatorii trec blamabil peste voinţa milioanelor de elevi însetoșati după studiul religiei, cu toate că aceasta este opţională!

              Aceştia ne invocă trunchiat opinia personală, separată şi izolată a unui mitropolit GREC (care în realitate se arată contrar statului ca urmare a intenţiei de impozitate a Biserii elene, iar pe de altă parte, două rânduri mai sus, afirmă: “numărul creştinilor  ortodocşi din Grecia care sunt creştini cu adevărat este FOARTE MIC deoarece ne-am complăcut şi LAICIZAT” ). Poziţia naţională oficială este clară: “Nu vrem liceu fără Dumnezeu!”5, iar referirea la intervenţia capului Bisericii Ortodoxe pe lângă Parlament o considerăm pertinentă şi utilă în contextul acestei tendinţe de uniformizare sub pretextul protejării pluralismului şi de exilare a religiei în spaţiul privat, aşa cum se întâmpla în timpul regimului comunist din Europa răsăriteană, când o minoritate ideologică persecuta credinţa, tradiţia şi cultura majorităţii. 6

             Aluzia la “cazul Tanacu” o apreciem irelevantă, pe de o parte lipseşte structura argum entării(lipsa raţionametului), pe de alta situaţia incidentală descrisă nu are legătură cu studiul religiei, iar aluzia la “arderea pe rug” o apreciem infantilă, deci nu merită combătută.

             Referitor la unele venituri ale Bisericii, menţionăm că există facultatea enoriaşilor în a sprijini activitatea Bisericilor pe care le frecventează, fără a exista presiuni din partea membrilor clerului. Necesităţile sunt numeroase, iar pentru atenuarea acestora membrii comunităţii religioase aduc contribuţii pentru a se asigura un minim de decenţa în cadrul activităţilor specifice.

            Din ansamblul celor învederate până acum, deducem că din fire se fac cele ale legii pentru afirmatori, iar întrebuinţarea eufemistică a principiului laicităţii (echivalent în realitate cu distanţarea de sacru sau cu ateismul) cu scopul promovării unor interese oculte constituie o mașinație inacceptabilă deoarece va determina metamorfozarea dintr-o societate românească fundamentată pe simbolurile religioase devenite simboluri naţionale într-un marasm lipsit de o busolă spirituală, ceea ce va aduce cu sine confuzie în loc de convergenţă şi revoltă în loc de respect reciproc6.

REFERINŢE:

REFERINŢE:

1. Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor
publicată în Monitorul oficial Partea I, nr. 11/8.01.2007 – vezi Anexa Legii

     http://www.culte.ro/DocumenteHtml.aspx?id=1661  

2. de pe site Wikipedia, cu titlul: Religia în România, conform datelor oficiale reflectate de recensământul din 2002: vezi “18.806.428 de cetăţeni, reprezentând 86,8% din populaţie, s-au declarat ortodocși, 1.028.401 s-au declarat romano-catolici (4,5% din populaţie)”

 http://ro.wikipedia.org/wiki/Religia_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia

3.   Legea învăţământului din România, vezi articolul 9, al. (3)

       de pe site Scribd.ro

       http://www.scribd.com/doc/4061637/Legea-841995-republicata-in-M-Of-606-din-10-12-1999-Legea-invatamantului

4.   Legea învăţământului din România, vezi articolul 9, al. (2)

       de pe site Scribd.ro

       http://www.scribd.com/doc/4061637/Legea-841995-republicata-in-M-Of-606-din-10-12-1999-Legea-invatamantului

5.   comunicat oficial de presă al Patriarhiei Române: “PREDAREA RELIGIEI ÎN SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT PUBLIC, UN ACT DE DREPTATE ŞI O NECESITATE PERMANENTĂ”

       http://www.patriarhia.ro/ro/administratia_patriarhala/mpfdnvlfd.html

6.   comunicat oficial de presă al Patriarhiei Române:  “O justiţie injustă faţă de identitatea majorităţii

       http://www.basilica.ro/ro/documente/comunicat_de_presa_o_justitie_injusta_fata_de_identitatea_majoritatii.html



Decizia:

Laura Bretea

Multumesc participantilor pentru un meci palpitant si plin de surprize. Discutia n-a avut insa prea mare legatura cu motiunea, am arbitrat de fapt o dezbatere despre daca Romania ar trebui sa fie un stat secular sau nu. Consider ca responsabili pentru aceasta deriva sunt afirmatorii, care ar fi trebuit sa trateze in primul discurs problema enuntata si ar fi trebuit sa aduca la ordine negatorii care au ignorat complet motiunea in primul discurs negator. Punctajele pentru ambele echipe reflecta prestatia care poate fi imbunatatita substantial, iar victoria merge catre negatori pe considerente tehnice.

Afirmatorii si-au luat ca idee centrala predarea religiei in scoli pune in pericol laicitatea statului roman – o idee prea larga pentru motiunea aceasta. In primul discurs se vorbeste foarte putin despre educatia religioasa in sine si se exagereaza profitul pe care Biserica ortodoxa l-ar putea avea din aceste ore religioase. In al doilea discurs, este vorba si mai putin despre educatia religioasa in scoli, iar vorbitorul se concentreaza exclusiv pe chestiuni politice ridicate de catre negatori. Ambii afirmatori nu reusesc sa-si indeplineasca rolul – de a argumenta in favoarea motiunii si de a pastra relevanta discutiei.

Negatorii n-au avut nici ei o prestatie stralucitoare. Cazul lor este un amalgam de idei si confuzii de concepte – ca de exemplu confuzia intre religie si biserica, Biserica si puterile statului. Pentru negatori laicitatea in Romania este o utopie, pentru ca Biserica se bucura de prea mult sprijin si 80% dintre romani sunt de confesiune ortodoxa. Armata se bucura de niveluri de incredere asemanatoare, iar aproape 50% din populatia Romaniei a facut probabil armata, cu toate acestea putini considera ca ar trebui sa avem militari activi in functii politice sau educatie militara in scoli publice.

Cu toate acestea, am apreciat insistenta cu care negatorii au subliniat lipsa de substanta a argumentului principal al afirmatorilor – ca Romania are nevoie de un stat laic, si referintele la obligatia Statului de a asigura identitatea nationala, in contextul in care Biserica Ortodoxa e vazuta de multi ca pastratatoare a identitatii si culturii nationale. Argumentele sunt pertinente, insa forma in care au fost prezentate lasa de dorit.

Ambele echipe au fost depunctate pentru depasirea limitei de cuvinte – A1 -792 cuvinte, doua puncte strategie minus, N1 – 909 cuvinte – 3 puncte Strategie minus, N2 – 788 – doua puncte strategie minus.

Deasemenea, am depunctat lipsa de fairplay a negatorilor pentru folosirea cuvantului ”indolenta” si afirmatiile hazardate ale afirmatorilor – „daca nu exista laicitate, vom ajunge din nou la ardere pe rug”.

A1 – 19

Continut – 10

Strategie –5

Stil -4

N1 – 22

Continut – 12

Strategie -6

Stil – 4

A2 – 18

Continut – 10

Strategie – 4

Stil – 4

N2 – 23

Continut – 12

Strategie – 7

Stil - 4

A1 -> 19 puncte
N1 -> 22 puncte
A2 -> 18 puncte
N2 -> 23 puncte
Castiga echipa:

giordano bruno (negatori)


Vrem parerea ta! Pentru asta, trebuie sa te loghezi.

Un proiect
Ardor
Finanțatori
Open Society Foundation
MemoPlus
Parteneri
Policy Center
British Council
Europuls
Ce-Re
Prime Romania
Centrul pentru jurnalism independent
Aisec
Cogitus
Foreign Policy
Elsa
Voluntari pentru idei si proiecte
Trust
Leap
Asociatia young initiative
Asjc
Osut
Susținători Parteneri instituționali
Parteneri media
HotNews
Romania Pozitiva
Think Outside The Box
Carevasazica
Studentie.ro
startub.unibuc.ro
Iasi fun
Ziarul de Iasi
KissFm
Acest proiect este finantat cu sustinere din partea Comisiei Europene. Aceast publicatie [comunicare] reflecta doar vederile autorului, iar Comisia nu poate fi facuta responsabila pentru utilizarea informatiei pe care o contine.