Login  Register
Email:

Pass:

forgot password?

Email:

login?

Timisoara, Universitatea de Vest, 14 aprilie 2011

Echipa afirmatoare: Cristian Clipa, avocat şi profesor universitar la Facultatea de Drept; Vlad Icleanu

Echipa negatoare: Adrian Marcu, jurnalist şi profesor universitar la Facultatea de Medicină; Alin Ciobanu

Moderator: Marian Odangiu, scriitor şi profesor universitar

 

Cristian Clipa (Afirmator 1)

Se spune întotdeauna că lucrurile grele încep cu mine, iar atunci când se pune problema ca două sau mai multe persoane să ia cuvântul în public, de regulă cei care urmează să asculte cele ce urmează a fi spuse îşi propun să inceapă cu mine. Nu am nici experienţa de a vorbi în public, nici experienţa de a vorbi unui număr atât de ridicat de persoane deodată; profesiile pe care eu le exercit de vreo 12 ani, presupun aproape săptămânal o întâlnire cu circa 200-300 de studenţi la fiecare curs şi o întâlnire cu nişte săli de judecată cam de vreo patru ori pe săptămână în repetate rânduri pe parcursul unei zile.

De ce credem noi, cei pe care ne vedeţi în acestă parte a sălii, că până la urmă e mai important dreptul cetăţeanului de a fi informat decât dreptul personalităţii publice, dreptul demnitarului, de a-i fi protejată viaţa privată? Există o serie întreagă de texte constituţionale şi risc să devin plicticos, n-am sa le menţionez, care vorbesc, după caz, fie de dreptul cetăţenilor de a fi informaţi, care este un drept fundamental, fie despre dreptul persoanei, ce presupune un singular, de a i se proteja şi garanta viaţa privată, viaţa de familie. Noi credem că, din momentul în care o persoană ocupă o funcţie publică sau o demnitate publică, în orice caz, în momentul în care devine exponentul statului, al puterii publice, devine automat, paradoxal, un cetăţean de rangul al doilea, suferă un soi de, cum spuneau romanii, capitis deminutio, un soi de retezare a capacităţii lui juridice. De ce? Pentru că e dator a expune celor în folosul cărora guvernează sau administrează faptele sale, indiferent dacă acestea au strict legătură cu profesia exercitată,sau cu viaţa lui de familie. Ce se ascunde, de fapt, în spatele celor care îşi doresc foare tare ca dreptul la viaţă privată să fie mai puternic decât dreptul cetăţenilor la informaţie? Aş putea să dau câteva exemple. Se ascund contracte administrative, îndeosebi cele de achiziţii publice sau de concesiune, atribuite în condiţii extrem de tenebroase; se ascund conduite pe care unii europarlamentari, de aici sau nu, le numesc lobby, dar care adăpostesc venituri dintre cele mai puţin fiscalizate; se ascunde o decizie administrativă sau politică aproape secretizată. Faptul că decidenţii de astăzi sau de mâine îşi creează tot felul de instrumente de apărare împotriva oricărei imixtiuni în viaţa lor privată, de cele mai multe ori, nu sunt altceva aceste instrumente decât forme de protecţie a propriilor conduite ilicite, imorale.”Îmi protejez”, spune politicianul, ”viaţa privată, pentru că, nu-i aşa, în cadrul vieţii mele private s-ar putea să desfăşor o activitate de lobby care să nu ducă neapărat la satisfacerea unui interes public, poate doar a unui interes personal”. Faptul că cetăţeanul nu este neapărat şi nu întotdeauna foarte bine informat cu privire la ce se întâmplă în bucătăria deciziei publice, duce la frustrări şi la neîncrederi. Atunci când deciedentul politic sau funcţionarul public este exagerat adăpostit de, eu ştiu, dreptul la viaţă privată, are toate premisele să desfăşoare un act sau o activitate contrară interesului public.

Închei această primă parte a celor spuse, crezând că în ecuaţia pe care cu greu, cu foarte mare dificultate, o vom decripta astăzi înaintea dumneavoastră, avem de a face cu trei actori: un politician sau un demnitar, dornic de o cât mai consistentă protecţie a vieţii sale, indiferent că vorbim de aspecte de viaţă privată sau aspecte legate de modul în care îşi exercită profesiunea, e un prim actor. De un cetăţean care, din lipsă de informare, devine frustrat şi neîncrezător, iar între cei doi se întrepune de cele mai multe ori omul de presă, jurnalistul. Dacă ar fi să dăm o imagine de proces judiciar în care să îi plasăm pe cei trei, politicianul ar fi cel care stă undeva, într-o zonă foarte bine protejată de avocaţi extrem de bine pregătiţi, cetăţeanul beneficiază de o asistenţă juridică din oficiu, iar jurnalistul este victima fără apărare. Multumesc!

 

Cross 1

Alin Ciobanu: Discursul dumneavoastră a fost strict cu privire la suprapunerea a două drepturi unul al cetăţenilori la informare şi altul al demnitarilor la viaţă privată şi aţi justificat incluziunea din viaţa privată a demnitarului prin faptul că au un rol şi practic îşi dau oarecum acordul întrucât să se intre în acest contract. Dar în viaţa privată a demnitarilor sunt şi alte persoane care nu sunt neapărat demnitari: copii, rude, prieteni şi aşa mai departe. În ce măsură o asemenea incluziune ar fi justificată?

Marian Odangiu: Cu alte cuvinte, până la urmă merge această zonă a protecţiei vieţii private? De unde până unde ţine viaţa privată?

Cristian Clipa: Ceilalţi membri ai familiei demnitarului, vrem sau nu vrem sa acceptăm, sunt victime colaterale, pentru că respectivul demnitar, în momentul în care se implică în viaţa publică, are oricum de câştigat, atât el cât şi familia sa. Câştigă prestigiul de imagine, care se răsfrânge şi asupra celorlalţi membri ai familiei, câştigă reputaţie, deci are o serie întreagă de atuuri. Există un contrabalans, un soi de cumpănire a acestor beneficii. Faptul că, poate, şi viaţa privată a soţiei devine expusă, ca într-un soi de con de lumină, poate şi viaţa privată a copiilor, dar este un risc asumat, un risc oricum mult mai puţin important din punct de vedere valoric raportat la coordonata interes public, decăt nevoia comunităţii de a fi informată. Şi, ca să fiu mai puţin academic, nu cred că un politician se poate ascunde sub fustele graţioasei sale soţii pentru a derula activităţi contrare acestui interes public.

Marian Odangiu: Interesantă întrebarea... Aveţi şi alte întrebări?

Alin Ciobanu: O nuanţare, aş putea spune: În cazul recent al vameşilor, care sunt acuzaţi de corupţie, sunt destule sugestii că aceştia şi-au ascuns averea în patrimoniul soţiei, mamei şi aşa mai departe şi să zicem că sunt anumite propuneri către extinderea declaraţiei de avere, nu numai la demnitari ci şi la anumite persoane din familie, până unde se poate merge aşa? Se poate pune asta pe numele verişorului de-al treilea. Până unde ne putem duce?

Cristian Clipa: V-aţi deplasat, voit sa nu, dinspre o chestiune ce ţine de condiţia dreptului la viaţă privată, înspre o zonă care ţine de protecţia proprietăţii, mai ales de prezumţia de care fiecare dintre noi ne bucurăm, a caracterului licit, deci legal al dobândirii averii. Trebuie să vă redecoraţi întrebarea, altminteri eu sunt pus în situaţia de a da un răspuns, dar care este în afara subiectului discutat.

Marian Odangiu: Cred că îţi pot sări în ajutor. Ştiu sau intuiesc de unde vine nevoia lui de a face observaţia, pentru că argumentaţia dumneavoastră pro-cetăţean a mers foarte mult înspre zona economică. Probabil de aici o anume derută, pentru că, dacă suntem de acord, aici vorbim despre viaţa privată a factorilor decidenţi. Aici este o mare problemă: pe care îi socotim factori decidenţi? După părerea mea, lucrurile nu sunt atât de sofisticate, se pot stabili limite în zona decizională foarte clare – cine are obligaţia de a-şi face transparentă viaţa privată...

Cristian Clipa: Cel care este implicat, direct sau indirect, mijlocit sau nemijlocit, în gestionarea afacerilor publice, indiferent că vorbim de elemente cuantificabile, patrimoniale, sau de interese care ţin de siguranţa naţională, ordinea publica şi aşa mai departe, cât timp persoana in cauză gestionează în numele şi în reprezentarea unei puteri anumite atribuţii precum a legitima, a sancţiona, a administra, a autoriza, este în zona în care trebuie să renunţe la acest deplin beneficiu al protecţiei integrale a vieţii private. Avem un text de lege, nu vă voi plictisi cu texte de lege, cei de fata nu au neapărat legătură cu lumea dreptului, care spune exact ce se inţelege prin viaţă privată: „inclusiv coordonatele ce ţin de statusul economic al persoanei”, deci averea persoanei constituie până la urmă un element care intră în noţiunea aceasta mai largă a vieţii private.

Marian Odangiu: Multumesc. Cred că a fost o precizare extrem de importantă, pentru că, după vorba lui Voltaire, înainte de a vorbi, trebuie să ne precizăm termenii. E foarte important că s-a făcut această precizare: ce înseamnă „persoană publică”, până unde merge această persoană publică în numele căreia pretind protecţia vieţii private, un soi de „noli me tangere” ca dedesubt să se poată camufla, fie şi sub această extrem de modernă formulă a lobby-ului, Avem exemple recente, penibile, a tot felul de afaceri deopotrivă ilicite şi imorale. Am să fac o observaţie, dar nu vreau neapărat un răspuns. Există demnitari care provoacă deconspirarea vieţii private, se expun, cu alte cuvinte, dar nu accidental, dând paparazzilor substanţă, ci o fac deliberat, pentru că deconspirarea vieţii private înseamnă de fapt notorietate, celebritate, e adevărat, un fel de spumă, o băşică de săpun, după vorba lui Eminescu. Ne întoarcem la echipa negatoare, la cei care spun ”OK, aşteptaţi, aveţi pacienţă, dragi români, nu este timpul sa deconspirăm viaţa privată”. Paradoxal, vine de la un jurnalist dintr-o zonă media destul de deschisă, dacă vreţi, părţii acesteia de viaţă privată.

 

Adrian Marcu (Negator 1)

Trebuie să vă mărturisesc că sunt pus într-o situaţie complicată, nu întocmai potrivită propriilor mele credinţe şi idealuri, dar în fine, asta îmi este sarcina. Aşadar va trebui să combat poziţiile echipei afirmatoare întrucât, ca jurnalist(şi ca jurnalist de atitudine, de analiză, de comentariu, dacă vreţi), sunt şi eu la rândul meu membru universitar la Facultatea de Medicină, ramura de Sociologie,o să spun că e foarte complicat, că este o linie extrem de variabilă, o valenţă foarte subţire şi foarte delicată această poveste complicată a dreptului la imagine privată. Fireşte că, repet, ca om care face jurnalism de aproape 20 de ani, de la 16 -17 ani am început, de copil, am avut inevitabil întâlniri diverse cu oameni din sfera politică: de la domnul preşedinte Iliescu, cel atât de mult pus sub lupă în anii'90, până la celebrul Adrian Năstase, un personaj extrem de controversat, şi încoace revenim spre generaţia actuală de politicieni cu care am putut să stau de vorbă în varii momente. Din acest punct de vedere trebuie să spun că poziţia mea este puţin delicată întrucât şi eu în general pledez în actul de jurnalism pentru dreptul la imagine, dar cu anumite bariere. Spun, aşa cum spunea domnul profesor mai devreme, cine se pune în slujba cetăţeanului este un slujitor al poporului şi să spunem în momentul în care deţine o proprietete publică, deţine şi nişte mijloace importante, fireşte financiare, însă totuşi mă văd nevoit să combat această poziţie pentru că în România, de pildă, repet, acest tip de plan etic, moral, profesional în care joacă media, televiziunea, presa scrisă mai puţin astăzi, cu lumea politică, cu lumea dreptului, dacă vreţi, este încă un plan destul de fragil. Trăim într-o societate destul de fragilă din punct de vedere emoţional, din punct de vedere etic şi mai ales chiar şi profesional, dupa 50 de ani de comunism, după care ne căutăm nişte repere, în primul rând de natură morală şi este foarte greu să le descoperim după experienţe sociale şi politice extrem de delicate. Din acest punct de vedere, este de discutat într-adevăr, până unde merge acest drept la incluziune privată, la imagine privată. Domnul profesor a argumentat în special punând în prin plan acţiuni de natură oneroasă pe care, de pildă, aceşti politicieni importanţi, demnitari publici, le ascund sub acest imperativ al protecţiei publice şi spune că într-adevăr şi familia, într-un fel sau altul, este beneficiară a poziţiei pe care şi-o asumă spre exemplu un ministru, nu mai spunem de un prim-ministru, un preşedinte de ţară, un parlamentar important. Problema însă este până unde se merge cu acest drept şi dacă nu cumva, dincolo de această situaţie, a drepturilor să spunem colaterale pe care le-ar obţine, notorietate, faptul că este în prim-plan, că familia ar avea de câştigat. Sigur, e de acceptat şi acest lucru, dacă există o etică suficient de bine elaborată din partea media înainte de toate, şi aici vă spun în cunoştinţă de cauză, am lucrat foarte mulţi ani, în presa locală fireşte, inclusiv la Realitatea TV Timişoara vreo 2 ani de zile, care este astăzi un subiect de dezbatere din punct de vedere al eticii jurnalismului în România, în cazul Vântu versus cazul Traian Băsescu, dacă este să o luăm din punct de vedere imaginativ. Din acest punct de vedere aş spune că, din nefericire, există o limită totuşi până la care, din nefericire spun, dar pe de altă parte are o susţinere în adevăr, există o limită pentru că în România, media împrenă cu opinia publică, din păcate, încă nu au acel suficient discernământ de nautră civică înainte de toate, pentru a analiza cât este, să spunem, apel la drept privat, cât este, să spunem, interes pubic de a afla anumite chestiuni de natură, sigur, oneroasă ale demnitarilor din funcţii publice sau politice importante. Din acest punct de vedere aş argumenta, sigur cazul Severin nu ne ajută, care este un caz clasic de corupţie, în opinia mea, cei care sunt la The Sunday Times nu degeaba au descoperit şi pe bună dreptate, dar aş spune că atunci când vorbim de dreptul cetăţeanului la informaţie nu ne referim doar la aspectele de natură comercială, financiară, pe care le-ar incumba, le-ar presupune faptul că faci politică, pentru că asta ar însemna că cei 400 şi ceva de parlamentari, împreună cu preşedintele, împreună cu şefii de consilii judeţene, însemnând arheologia puterii în România, sunt toţi susceptibili de a fi corupţi. Deci dacă pornim de la această premisă, ideea de democraţie reprezentativă pică automat, adică vorbim de un non-sens în acest moment şi mă tem că ne apropiem mai degrabă de Biafra sau dacă vreţi de celebrul Congo, în 2004,când se vorbea de Adrian Năstase, decât de ideea de democraţie în cadrul Uniunii Europene.

Mai este un alt aspect foarte important, pe care îl expun în postura de atac, dacă vreţi, calitatea presei sub aspectul moral şi etic este şi ea o discuţie. De pildă despre ce fel de media, ce fel de vehicul media, discutăm când analizăm pe cineva, pentru că o să vă dau cazul Monei Muscă, care a fost lapidat pubic de jurnalişti importanţi, pe care eu îi apreciez, de genul Cristian Tudor Popescu, Mircea Mihăieş şi alţi profesori de aici, în fine, Horia Roman Patapievici, lista poate continua. Deci oameni cu o reputaţie jurnalistică în general indubitabilă. Şi iată că, pentru câteva chestiuni legate de un trecut, să spunem, uşor tenebros al Doamnei Muscă, Doamna Muscă a fost profesoară aici, pentru cei care nu ştiaţi, prin anii 70 la limbi străine, pentru că ar fi scris câteva notiţe despe nişte studenţi străini, care nu îi afecta pe aceştia, în sensul clasic al cuvântului, a trebuit să retragă din Parlament şi probabil este un gest destul de firesc de sanitate intr-o democraţie, dar mai, mult decât atât, ceea ce a fost extrem de grav şi unde presa a jucat un rol extrem de trist, că s-a ajuns la un soi de execuţie publică. Adică s-a ajuns până într-acolo încât doamna Muscă a fost votată un fel de inamic public numărul 1. Câtă vreme foarte multe alte figuri ale vieţii publice, din varii domenii, au fost mai departe păstraţi sub un soi de imagine iconoclastică. Din acest punct de vedere, trebuie să avem foarte multă grijă până unde mergem şi, eu sunt de acord, dacă este vorba de contracte publice, dacă e vorba de afaceri, să mergem până la capăt şi să devoalăm tot ceea ce se întâmplă în jurul acestor personaje, care au un rol public. Dar trebuie să avem foarte mare atenţie când vorbim de imaginea personală, pentru că nu se poate ca cei din familie să sufere, în mod nefiresc, dacă lucrurile nu sunt probate cu adevărat, pentru o asemenea acuzaţie. Pentru că, ştiţi cum se spune în media, o imagine face cât o mie de cuvinte, e de ajuns să arătăm pe cineva că umblă cu o valiză diplomat şi să spunem că acolo se afla un milion de dolari, luaţi sub formă de mită, ca să îl lapidăm pe acel om, să îl excludem efectiv din viaţa publică. Au fost cazuri, mai dau un singur exemplu şi apoi o să închei, un celebru premier francez, prin anii ‘90, Pierre Bérégovoy, şi-a pus capăt zilelor, întrucât a fost pus la zid pentru o acţiune de natura celei invocate de tabăra adversă, de presupusă corupţie, între timp organele de cercetare penală franceză, judecătoria, procurorii, nu au găsit suficient de multe probe, omul în schimb a fost găsit mort în propria casă, sinucigându-se, practic luându-şi viaţa. Deci aici este o mare chestiune pentru care ar trebui să pledăm şi cu atât mai mult în contextul în care România, ne place sau nu, este şi experienţa mea de vreo 15 -16 ani, media la nivel rezonabil nu are încă, din păcate, nici la nivelul publicului larg, nici la nivelul media şi sigur nici la nivelul demnitarului public suficientă soliditate de natură democtratică, ideatică, imagologică, pentru a susţine această teză. Vă mulţumesc!

 

Cross 2

Marian Odangiu: Adrian a făcut exact ceea ce mă aşteptam să facă – a pledat împotriva propriei sale credinţe de dragul ideilor, un joc. Oricum, a introdus în dezbaterea noastră câteva nuanţe extrem de importante, reîndemnându-vă, într-o altă formă, să luaţi în considerare faptul că sunt trei poli: pe de o parte, aceste personalităţi decidente, excelent definite de domnul profesor Clipa; pe de altă parte, media (iar, postura în care se află media românească a fost prezentată, deşi nu în foarte multe amănunte, de Adrian); şi a venit elementul de bază: noi, cetăţenii, care avem drepturi. Iar aici am să adresez ambelor echipe, înainte de a le da cuvântul celor din echipa afirmatoare să îi sancţioneze pe adversari, v-aş propune încă o temă importantă de reflecţie: dacă avem dreptul, ca cetăţeni, la informaţie corectă şi echidistantă, dacă nu obiectivă. Obiectiv nu există, fiţi convinşi de asta. Nu există informaţie transmisă obiectiv, dar poate exista informaţie transmisă corect şi echidistant. Şi mă întorc la tema de plecare, pentru că, în societatea noastră inerţială, e o mare dilemă. Avem acest drept la informaţii, dar ce facem cu ele? Cui prodest dreptul cetăţeanului la informaţii? Cele patru sau cinci runde de alegeri au demonstrat absolut că efectul implicării în zona vieţii private nu are niciun impact asupra momentului aceluia fatal în care cetăţeanul român pune ştampila şi pune în urnă buletinul de vot. Ori, aceasta este baza democraţiei. Până la urmă, dincolo de orice fel de discuţie, dreptul nostru de a fi informaţi trebuie să aibă o consecinţă concretă. Asta e democraţia: au greşit, OK, nu îi impuşcăm pentru că nu e democratic, nu îi mitraliem precum Gaddafi, dar îi sancţionăm prin vot.

Vlad Icleanu: În contextul în care ne vorbeaţi de faptul că mass-media şi societatea civilă românească nu au suficientă maturitate pentru a taxa-o indirect, în ce măsură personajele politice româneşti, demnitarii, au suficientă maturitate politică şi discernământ pentru a ne gestiona ţara aşa cum trebuie, în lipsa unei aşa-zise verificări din partea cetăţenilor?

Adrian Marcu: Este foarte simplu. Nu e obligaţia demnitarilor să-şi asume acest tip de reacţie dacă media, din păcate, în România este în continuare labilă şi slabă pentru că este un exemplu indubitabil şi foarte corect adus în discuţie. Este incredibil, trăim într-o ţară care în 20 de ani de democraţie reprezentativă, asta înseamnă parlamentarism, n-am auzit o demisie răsunătoare, repet, am dat cazul Doamnei Muscă pentru că a fost un caz de decenţă, am cunoscut-o personal, singurul caz în 20 de ani. Deci în momentul în care vorbim de dreptul privat de a ne gestiona imaginea ca demnitari, vorbim şi de impactul pe care cei care se ocupă de acest drept şi îl devoalează, media în primul rând – nu? – are o capacitate de a influenţa. De asemenea vorbim şi despre cei cărora le sunt adresate acest tip de mesaje, de popor. Câtă vreme poporul român, din păcate nu are acest discernământ construit în 20 de ani, încât după o informaţie de presă importantă dintr-o campanie media să ia o decizie, nu să iasă în public cu mitraliera, doamne fereşte, sau să ia de urechi pe cineva în Piaţa Universităţii sau în Piaţa Victoriei, ci dimpotrivă să ştampileze la vot, pentru că acolo se produce declicul democratic, decontul democratic, da? Printr-o schimbare de voinţă politică, de putere, altminteri vorbim despre un soi de autarhie, nici decum de o democraţie reprezentativă. Atunci ne întrebăm şi noi în ce măsură, aceşti demnitari de care faceţi vorbire, sunt cu adevărat de pus la zid, pentru că eu pot să accept şi să merg până la capăt şi sunt absolut de acord cu dumneavoastră, repet şi în postura de om de media, că trebuie mers pînă la capăt şi devoalat în cazuri de corupţie, de consumarea oneroasă a banului public, de minciună publică, politică, dar cu condiţia ca acele argumente venite din partea media, a opiniei publice, a justiţiei să fie construite pe nişte argumente corecte şi să îşi facă efectele. Câtă vreme de 20 de ani, repet, nu am avut nici demisii, nici contaminări şi aici avem un om de drept, căci aici e o altă discuţie, că şi justiţia are un rol fundamental, din păcate este una din marile probleme ale societăţii româneşti, alături de media sunt de acord, vorbim de o zbatere pe uscat a peştelui. Deci din acest punct de vedere am senzaţia că este totul un eşec construit de cineva, nu din umbră, nu sunt adeptul teoriei conspiraţiei, ci e un eşec de raţiune, despre asta vorbim. Atunci apelul la imagine publică trebuie regîndit, retrasat şi, să spun aşa, reconstruit, o reconstrucţie a imaginii publice în România, pentru că eşecuri de acest fel precum spuneţi dumneavoastră, la care faceţi apel şi spuneţi că ar trebui duse pînă la capăt, politicianul să răspundă. El poate fi prins, poate fi pus la zid, poate fi exonerat de greşeală, dacă e cazul, dar cu argumente şi de o media influentă, puternică şi de o opinie publică de calitate, care să înţeleagă demersurile părţii respective, deci ale justiţiei, ale mediei şi ale opiniei publice. Deocamdată nu avem în România acest tip de reacţie.

 

Vlad Icleanu (Afirmator 2)

Nici nu mai ştiu cum să încep, iniţial vroiam să spun că eu sunt omul care aprinde lumina şi mă duc să aprind becul, dar becul s-a aprins, aşa că cred că o să merg să îl sting iar. Şi acum că am aprins din nou lumina, să revenim la ceea ce s-a discutat efectiv în discursuri în acest meci şi în ceea ce vroiam să vă spun o să ating trei puncte importante. Punctul numărul unu se numeşte asumarea, asumarea de către personajul public, în cazul de faţă demnitarul, că din momentul în care el decide să intre în viaţa politică, o parte din viaţa lui intimă va fi expusă. Punctul doi, la mine pe foaie se numeşte limite şi a fost o discuţie foarte intensă despre unde ne oprim, unde tragem linia, ce fel de graniţe aparăm şi dacă avem sau nu instrumentele necesare, aceşti trei actori care sunt presa, cetăţenii şi oameni politici, care dacă sunt sau nu pregătiţi să gestioneze acest drept la informare, respectiv acest drept la viaţă privată. Eu o să vă demonstrez că cetăţenii României, nu că sunt pregătiţi, că nici nu ne interesează dacă sunt sau nu pregătiţi, că acest drept ar trebui să îl avem oricum. Şi ultimul meu punct argumentează de ce acest context al României nu va putea fi niciodată reparat prin suprimarea unui drept pe care cetăţenii îl au. Şi o să încep cu acesta, pentru că ceea ce propune echipa opoziţiei astăzi, ne spune că avem un popor, care nu este el perfect, suntem cu toţii de acord cu asta, avem o mass-media care nici ea nu străluceşte, suntem de acord şi cu asta şi calea spre a face un pas înainte este să le luăm cetăţenilor dreptul la informare. Nu credem că acest pas înainte se va realiza aşa, credem că aceste drepturi ar trebui să rămână aşa cum sunt şi lipsa dreptului la viaţă privată e o adevărată controversă. Un mare minus pe care îl are această dezbate re de astăzi dar şi orice dezbatere din lume, de fapt orice context din lume este că nu ştie ce înseamnă viaţa privată. Pentru că nu există o definiţie a vieţii private, nu eu spun asta, spune Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi citez “nu este nici posibilă, nici necesară găsirea unei definiţii exhaustive a noţiunii de viaţă privată.” Deci asta spune Curtea Europeană a Drepturilor Omului . În schimb ce ştim, ştim ce înseamnă dreptul cetăţenilor la informare care este libertatea lor de a primi informaţii în mod obiectiv. Acum ce înseamnă obiectiv din punctul meu de vedere şi din punctul Guvernului de vedere, din punctul de vedere al afirmatorilor în această dezbatere, în momentul în care mass-media nu este monopolizată de un singur organ în momentul de faţă, adică nu avem un singur post de televiziune şi avem mai multe, putem spune că informaţia este obiectivă deoarece vine din mai multe puncte de vedere, vine din mai multe surse, mai multe posturi de televiziune. Referitor la unde tragem linia, un punct foarte important în dezbatere, iarăşi opinia echipei afirmatoare în ceea ce priveşte limita dintre drepturi este acolo unde acţiunile demnitarilor nu influenţează în niciun fel viaţa publică. Şi acţiunile lor suntem cu toţii conştienţi că influenţează în orice moment viaţa nu doar a lor ci şi a noastră şi de aceea dreptul cetăţenilor la informare trebuie şi va prima întotdeauna în faţa dreptului demnitarilor la viaţa privată şi asta mă duce la ultimul punct şi anume asumarea. Că până şi politicienii sunt conştienţi de acest lucru, ei îşi asumă această expunere a vieţii private, unii sunt de acord cu ea, alţii nu sunt de acord cu ea, alţii se folosesc de ea doar ca instrument de manipulare. Acest lucru nu contează, contează faptul că dreptul lor la viaţă privată în momentul în care ei devin demnitari este încălcat şi ei îşi asumă acest lucru şi că aşa cum bine a punctat antevorbitorul meu din echipa afirmatoare, acest lucru are şi anumite beneficii. Vorbeam de ce se întâmplă cu familile celor care sunt expuşi public, ei bine ei şi familile lor au anumite beneficii, au câştigul de reputaţie, au câştigul de imagine, deci practic acest mic discomfort nu este comparabil cu avantajele pe care atât ei le au căt şi societatea în sine. Aşadar, în încheiere aş vrea să spun că având în vedere că avem avantaje dacă respectăm acest drept de informare al cetăţenilor, având în vedere că viaţa privată nu este un concept foarte bine definit şi că viaţa privată a demnitarilor în special nu este un lucru la care se face apel pentru că şi demnitarii sunt de acord să li se încalce dreptul la viaţa privată, este clar că dreptul cetăţenilor la informare este cel care primează în faţa dreptului viaţa intimă al demnitarilor.

 

Cros 3

Alin Ciobanu: Aţi menţionat o blocare a accesului la informare pe care afirmaţi dumneavoastră noi am cere-o. Noi nu cerem o blocare totală în sensul să lăsăm o cortină infinită şi absolut opacă peste viaţa demnitarilor, ci pur şi simplu aratăm că este evident că anumite nuanţări sunt necesare, anumite limite.

Vlad Icleanu: Adică limitarea parţială a unui drept nu reprezintă limitarea lui totală, asta încercaţi să sugeraţi?

Alin Ciobanu: Da. Limitarea victimelor colaterale, asta ar fi poate o idee în măsura în care este posibilă ar fi de urmărit.

Vlad Icleanu: Măsura în care este posibilă este un aspect foarte important pentru că nu credem că vor exista vreodată instrumentele necesare unei limitări ale impactului expuneri vieţii private a demnitarilor, vis-a-vis de membri familiei lor. Pentru că acest lucru nu este pur şi simplu posibil.

 

Alin Ciobanu (Negator 2)

Bună ziua! Numele meu este Alin Marcel Ciobanu, sunt student în anul I la Facultatea de Construcţii şi sunt în echipa negatoare, voi încerca să vă conving că anumite nuanţări sunt necesare, deci moţiunea ar trebui respisă în forma în care se află. În sinteză până acum practic s-a putut observa că toate cele trei discursuri ţinute până în acest moment acceptă fără prea multe semne de întrebare faptul că dreptul cetăţenilor la informare este important şi că nici nu se pune în discuţie ca acesta să fie încălcat în toate situaţiile, problema se pune strict în cazurile limită în care interesul este oarecum limitat. Vreau să subliniez două detalii ale moţiunii şi anume moţiunea spune “E timpul ca dreptul cetăţenilor la informare să fie mai important decât dreptul demnitarilor la viaţa privată”. O astfel de formulare fără să-şi schimbe esenţa ar fi “ar fi bine dacă în fiecare caz de suprapunere întâlnit dreptul cetăţenilor la informare să fie mai important decât dreptul demnitarilor la viaţa privată”, în fiecare caz. La o analiză superficial, privind strict grosier, răspunsul este da, dar dacă ne uităm în detalii, de exemplu este un caz devenit relativ recent celebru cu fiul unei doamne deputat care este supus unui linşaj mediatic pe care cu siguranţă că nu-l merită, pentru faptul că are pe Facebook nişte poze în care face ceva cu care noi am putea să nu fim de acord. E pur şi simplu o victimă pentru care nu există absolut niciun interes public cu privire la ce face acel copil într-o altă ţară, nu face pe bani publici. În ce măsură doamna Plăcintă are dreptul să facă şi viaţa copilului său publică, în ce măsură are dreptul să facă această decizie? Având în vedere că acela este major. Un alt aspect pe care vreau să îl luaţi în seamă este faptul că persoanele care acceptă să îşi spele rufele în public tind să aibă un nivel de educaţie şi de civilizaţie, de pregătire profesională ceva mai redus decât cele care consideră importantă o anumită decenţă. Dacă nu ne dorim ca personaje de tipul Gigi Becali sau Vadim Tudor sau Oana Zăvoranu să ne definească tiparul general pentru demnitari, atunci poate că anumite limite ar fi de luat în seamă. Dacă credeţi că Gigi Becali este un exemplu dus departe pentru că respectivul domn are venituri foarte mari sau aşa mai departe, vă aduc aminte de cazul Irinei Loghin care a propus arestarea lui. Din acest motiv deşi nu contest în esenţă această moţiune consider că punctual se pot aduce îmbunătăţiri majore la moţiune şi din acest motiv consider că moţiunea ca întreg trebuie să fie respinsă, se poate formula într-un mod mult mai bun, mult mai benefic. Atât am avut de spus şi vă mulţumesc pentru atenţie!

Un proiect
Ardor
Finanțatori
Open Society Foundation
MemoPlus
Parteneri
Policy Center
British Council
Europuls
Ce-Re
Prime Romania
Centrul pentru jurnalism independent
Aisec
Cogitus
Foreign Policy
Elsa
Voluntari pentru idei si proiecte
Trust
Leap
Asociatia young initiative
Asjc
Osut
Susținători Parteneri instituționali
Parteneri media
HotNews
Romania Pozitiva
Think Outside The Box
Carevasazica
Studentie.ro
startub.unibuc.ro
Iasi fun
Ziarul de Iasi
KissFm
Acest proiect este finantat cu sustinere din partea Comisiei Europene. Aceast publicatie [comunicare] reflecta doar vederile autorului, iar Comisia nu poate fi facuta responsabila pentru utilizarea informatiei pe care o contine.